Despre Adrian Păunescu s-a scris mult, pe măsura imensei producții literare și publicistice, care țâșnea ca un izvor de țiței proaspăt descoperit de sub pana sa fecundă. Lumea s-a obișnuit cu imaginea unui bard mătăhălos, graseind într-un stil inimitabil producțiile poetice personale de la tribuna Cenaclului Flacăra, înființat și condus de Marele Bard, și transformat în vehiculul media al propriului cult al personalității, la concurență la mijlocul anilor 80 chiar cu acela al lui Nicolae Ceaușescu.
La începuturile sale literare lucrurile stăteau însă cu totul altcumva. Având legată de coadă tinicheaua originii sociale nesănătoase, cu un tată fost membru al Partidului Național Liberal aflat multă vreme în pușcărie, tânărului Adrian i-a fost greu, ba chiar foarte greu, în perioada adolescenței și primei tinereți. El și mama sa trăiau în condiții precare, dacă nu chiar în sărăcie. Iar, după terminarea liceului în anul 1960, a trebuit să aștepte trei ani până să i se accepte înscrierea la Facultatea de Litere a Universității București, din cauza susmenționatei origini nesănătoase.
Facultatea începută, și inevitabil terminată mai târziu l-au transformat într-un student care, în anul 1966, avea deja două volume de poezie la activ : Ultrasentimente, volumul de debut, apăruse în anul 1965, urmat în anul 1966 de Mieii primi, poeme, apărut acesta din urmă la Editura Tineretului. Despre acesta avem să vorbim mai jos…
Nu sunt critic literar, ci doar istoric, generalist bineînțeles dar, în buna tradiție enciclopedistă a lui Cantemir, Hașdeu și Eliade, și istoric al literaturii românești. În plus, ca cititor avid de poezie, nu pot să nu remarc faptul că, cel puțin în acest al doilea volum, Adrian Păunescu nu își găsește încă tonul personal, acela cu care avea să ne obișnuiască în volumele sale publicate de la jumătatea anilor 70 încoace. Poeziile sale sunt cumva contaminate de absurdul avangardist de curând acceptat la liber al poeziilor lui Nichita Stănescu, precum și de narativismul unora dintre poeziile lui Marin Sorescu, ceilalți doi mari poeți români ai momentului, alături de care va forma un invincibil triumvirat valoric în canonul lierar comunist al anilor 70 și 80 ai secolului trecut.
Acest lucru nu îl împiedică însă să fie conștient de propria valoare.
Așa că Adrian Păunescu va ști să se folosească de poziția sa de Poet Consacrat, cu volume deja acceptate și publicate la editurile vremii, pentru o mai ușoara și lesnicioasă susținere a examenelor de facultate.
Unele dintre poemele publicate în Mieii primi sunt dedicate profesorilor săi. Așa este cazul cu Culorile, care îi este dedicat criticului Matei Călinescu, la vremea aceea lector la Catedra de literatură universală și comparată a Universității din București. Între cei doi putuse surveni, evident, o simpatie reciprocă, materializată inclusiv în dedicația tipărită delicat, chiar sub titlul poemului mai sus amintit.
Dar nu numai dedicațiile tipărite îi netezeau tânărului poet parcursul universitar. La doi ani de la apariția Mieilor primi, Adrian Păunescu găsește de cuviință să gratuleze cu un exemplar purtând o dedicație pe întreaga pagină, pe nouă rânduri, pe altul dintre profesorii săi, mai vârstnicul Boris Cazacu, important profesor universitar, stâlp al Facultății de Litere, ba chiar al Universității București, titular la momentul respectiv al Catedrei de Limba Română Literară.
Să îi dăm cuvântul lui Adrian Păunescu :
Domnului profesor Boris Cazacu, omagiul emoționat al unui student care abia a isprăvit examenul greu de limbă literară. Adrian Păunescu, 12 sept. 1968.
Cu alte cuvinte, a fost un examen greu, dar, cu ajutor de sus, și poate și profesoral, studentul l-a isprăvit cu bine! Mii de mulțumiri domnului profesor!
Suntem departe, foarte departe de stilul bombastic al aceluiași, din Revista și Cenaclul Flacăra, din anii 1980!
Sigur, tonul nu este umil, pentru că nu ar fi corespuns în nici un fel cu caracterul și temperamentul păunescian, fie și aflat la începuturile sale. Mai degrabă este vorba de recunoștință, de emoția primirii de către student al unui sprijin, așteptat sau nu, de la Profesorul său. Lucru care explică gestul elegant al absolventului (pentru că, din câte știm, poetul termină facultatea chiar în anul 1968) de a îi oferi acum fostului său profesor un exemplar din cel de al doilea volum al său de poezii.
Sau, cum s-ar spune: Mulțumesc că m-ai ajutat, dar și eu și tu știm prea bine pe cine anume ai ajutat !
Fie și mascat, Adrian Păunescu avea încă de pe atunci conștiința acută a valorii personale !
Și, mai mult decât atât, poetul se arată a fi și un frondeur de calitate, nu la adresa Profesorului, pe care ni se arată că îl stima, cât la adresa regimului comunist, pe care pe fond nu avea nici un motiv real să îl iubească : Chiar la începutul dedicației, el alege să folosească burghezul și repudiatul termen Domnului, și nu șablonardul și conformistul Tovarășului… Dovadă clară că Poetul a știut să se folosească din plin de aerul de libertate al celei de a doua jumătăți a anilor 60.
Și, înainte să închei, încă ceva : pe 21 august 1968 avusese loc celebrul discurs al lui Nicolae Ceaușescu, în care condamna intervenția trupelor sovietice și ale unora dintre țările comuniste membre ale Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia reformistă a lui Alexander Dubcek. Afirmarea, pentru întâia oară public și categoric, a independenței politicii românești față de cea sovietică a electrizat pe toți românii, și i-a determinat pe mulți dintre cei care se poziționaseră până atunci pieziș față de comunism să se în scrie în Partidul Comunist Român. Printre ei, mulți poeți, iar printre poeți, și tânărul Adrian Păunescu.
Dedicația sa către profesorul Boris Cazacu, basarabean acesta, ca și el însuși, (să fi fost acesta oare motivul ascunsei simpatii dintre cei doi?) survine la mai puțin de o lună de la înscrierea sa în partid.
Și arată un Adrian Păunescu hotărât să aducă în partidul comunist pe domni, și să îi neglijeze pe tovarăși !
Minunată și aurorală clipă ! Privind însă retrospectiv, îmi vine să o parafrazez pe Letiția Bonaparte, mama marelui Împărat : Numai de ar fi durat!
Dar, din păcate, nu a durat, iar înlocuirea permisivității cu constrângerea a dus două decenii și mai bine mai târziu la extraordinara explozie de mândrie și mânie civică, numită pe drept cuvânt Revoluția Română din 21 decembrie 1989.
Cred că am stors, ca dintr-un uger bogat în lapte al caprei Amalteea, tot ceea ce era de stors din această dedicație a lui Adrian Păunescu. Mă bucur că ați fost alături de mine până la sfârșit, și vă mulțumesc pentru răbdare și interes.
Pe curând, cititori minunați!
* Volumul de mai sus face parte din Arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală, și nu este de vânzare. Reproducerea imaginilor și textelor din cuprinsul acestui articol poate fi realizată doar cu informarea Institutului pentru Memorie Vizuală, cu menționarea paternității textului și a aparteneței fotografiilor la arhiva Institului.
