Multă vreme am dat târcoale unui colț ascuns și aproape uitat al bibliotecii mele, devenită, în urma injoncțiunii Istoriei în viața mea personală, mai mult un maldăr inform de sacoșe și cutii așezate unele peste altele, rămase astfel cum fuseseră așezate în febra mutării de acum câțiva ani, și care avea să îmi transforme cu necesitate viața dintr-o prezență publică într-o recluziune aproape monastică, într-o sihăstrie culturală pe care mi-ar fi putut-o invidia și alt călugăr, acesta din urmă cu acte în toată regula, magister admirabilis Nicu Steinhardt.
Multă vreme primum vivere, deinde philosophare a fost dictonul latinesc favorit pe care l-am oferit celor ce mă voiau înapoi în viața cetății, fie ca anticar, fie ca politician. Nu am dat curs cântecelor de sirenă, așa de magistral descrise de Odyseea lui Nolan, pe urmele marelui Homer, și am transformat acest vivere într-o ordine de viață care, chiar dacă nu era benedictină, mi-a permis cultivarea acelor calități de care ființa mea avea nevoie în această perioadă a vieții mele.
Au trecut anii, brumele și chiciura au alternat de câteva ori cu asprimea soarelui și cu căldura sufocantă a asfaltului bucureștean, și devenirea lăuntrică și-a găsit un debușeu în afară.
Așa am (re)început, în ianuarele anului trecut, să pun literă lângă literă, și pixel alături de alt pixel, și să așez în spațiul virtual al vechiului meu blog, proaspăt resuscitat, materia pe care vârsta senectuții și a înțelepciunii a considerat-o potrivită.
S-au succedat reeditări de texte de acum mai bine de zece ani cu altele, noi și incitante. Voi, cititorii mei, știți cu siguranță la ce mă refer.
A venit, în cele din urmă, și vremea descoperirii colțului tainic de bibliotecă de care v-am vorbit chiar la început. Tainele nu mai trebuiau ascunse, Adevărul și Frumosul se impunea să fie date la iveală!
Așa că am deschis cutiile care păzeau paginile îngălbenite ale cărților, iar sacoșele și-au oferit prinosul lor de cunoaștere tăcută privirii mele, dornice de reamintiri și revelații.
Într-una din aceste sacoșe, două volume, cumpărate acum două decenii și puse bine la păstrare, pentru citit și citanie: cele care fac obiectul scurtei mențiuni bibliofile de astăzi.
Paginile de Jurnal ale discretului și rafinatului Alexandru Baciu, apărute la editura exemplară a scriitorilor români din ultima parte a comunismului românesc (și câtăva vreme după aceea), și am numit editura Cartea Românească, purtau, pe pagina de gardă a fiecăreia dintre cele două volume, câte o dedicație generoasă către o doamnă, ceremonios denumită S. Weinberg în dedicația din zece iulie 1998, și apropiat-intimist Surica în cea de a doua, din 14 septembrie 2000.
Nu mai îmi aduc aminte cine a venit la Anticariatul I.C. Brătianu cu cele două volume de jurnal și amintiri ale delicatului om de cultură care a fost Alexandru Baciu. Nu cred că l-am cunoscut personal, în anul 2000, când am inaugurat Anticariatul, avea deja 84 de ani, și urma să mai trăiască încă doar patru. Nici pe doamna Surica Weinberg nu cred că am cunoscut-o: mult mai probabil cele două volume cu dedicații consistente de la scriitorul admirat nu mi-au fost aduse de destinatară, ci de vreunul dintre moștenitorii săi. Unii oameni se despart greu, sau chiar deloc, de dedicațiile care le-au marcat și ritmat viața și devenirea culturală. Alții, străini de o asemenea împlinire, se bucură mai mult de banii în care moștenirea se transformă, și de oportunitățile de nouă zidire care își fac astfel loc în viața lor….
Nu am avut timp să citesc, până acum, cele două volume. O rapidă răsfoire a unuia sau altuia dintre jurnale nu poate fi socotită citit, și nici măcar rapida parcurgere în diagonală a unei însemnări sau a alteia.
Vremea degustării lor a venit însă astăzi.
Ca o avanpremieră a lecturii m-am hotărât să împărtășesc cu cititorii mei cele două dedicații, oferite în mileniul trecut de intelectualul discret și rafinat, pe care îl descoperisem acum jumătate de veac în paginile câte unui număr din revista Secolul XX, în biblioteca de la Pitești a Mamei.
Doamnei S. Weinberg, cu cele mai bune urări de sănătate și mulțumire sufletească. Omagiul autorului, Al. Baciu, 10 VII 1998.
Doamnei Surica, cu cele mai bune urări de sănătate și prosperitate, Al. Baciu, 14 sept. 2000.
Îmi propun să ofer zilnic cititorilor mei câte o dedicație din colecția mea, o mie de zile de acum încolo.
Colecție pe care, înainte de inevitabila despărțire de cele ale Lumii cu care fiecare este dator, doresc să v-o fac astfel cunoscută!
Fie ca Apusul și Răsăritul Soarelui celui văzut să ne găsească în același spațiu inefabil al Culturii, cel nesupus niciunei închideri, ci întotdeauna doar desăvârșitei Împliniri!
* Cele două volume de mai sus fac parte din Arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală, și nu sunt de vânzare. Reproducerea imaginilor și textelor din cuprinsul acestui articol poate fi realizată doar cu informarea Institutului pentru Memorie Vizuală, cu menționarea paternității textului și a aparteneței fotografiilor la arhiva Institului.
