Cărțile cu dedicații reprezintă o provocare prea puțin înțeleasă, astăzi. Ca pasionat bibliofil am cunoscut multe subtipuri ale bibliofilului român. Unul dintre ele, dispărut în vremurile noastre, a fost cel al colecționarului pur și dur de dedicații.
Îi întâlneam pe aceștia prin anticariatele bucureștene, prin anii 80 ai secolului trecut, studiind tacticos volumele puse sub cheie, protejate de vitrinele groase ale câte unui dulap moștenit din interbelic, și care erau deschise aproape numai pentru atare colecționari. Noi, ceilalți, plevușca cum ar veni, nici nu îndrăzneam să solicităm măcar vizionarea unei asemena bijuterii, autografiate de și către personaje ilustre ale culturii românești !
Numeroși încă în anii 90, acești colecționari fini ai Bucureștiului au dispărut treptat din viața orașului mai ales la sfârșitul anilor 2000. Înainte de acel moment câțiva dintre aceștia mi-au făcut onoarea să îmi calce anticariatul, și chiar să îmi vândă unele piese din colecțiile lor.
Unul dintre aceștia a găsit de cuviință să se despartă de o piesă din colecție și să vadă astfel dacă mă pot califica sau nu pentru ulterioare achiziții.
Și mi-a adus o plachetă a lui Dimitrie Stelaru, poet chiar și astăzi insuficient cunoscut și prețuit, păstrată într-o stare nu tocmai strălucită, și cu o dedicație cu probleme. Prețul cerut era uluitor de mare, dar încheierea tranzacției a fost începutul unei colaborări îndelungate și fructuoase.
Ora fantastică, Poeme cu o Planetă de Poet Nou de Eugen Lovinescu, căci acesta era titlul opului cumpărat, l-am pus direct în biblioteca personală.
Și am uitat de el pentru douăzeci și cinci de ani.
L-am redescoperit de curând, și m-am apucat să îl citesc.
Frumusețea poeziei lui Dimitrie Stelaru este de necontestat. Dar, pentru a înțelege istoria particulară a exemplarului meu va trebui să fac un scurt excurs și în biografia poetului.
Dimitrie Stelaru, nom de guerre găsit și dăruit tânărului Dumitru Petrescu de Eugen Jebeleanu (Cum să te cheme așa! Dumneata ești stelar! De acum are să te cheme Dimitrie Stelaru, spune legenda literară că ar fi decurs actul botezului…) înțelegea bine societatea în care trăia, și la 23 de ani și-a dat seama că fără publicitate nu se va putea afirma în rândul poeziei românești a vremii.
Și alege să își facă singur și pe gratis această publicitate.
În numărul din 15 iunie 1940 al Universului Literar, dar și în alte jurnale și gazete, apare anunțul morții poetului Dimitrie Stelaru, cu encomiastice aprecieri. Pe principiul de mortibus nihil sine bene, un cor laudativ se produce la adresa tânărului poet. Farsa ține puțină vreme, scriitorul își face apariția în public liniștit și sănătos, dar efectul scontat se produsese : Dimitrie Stelaru devine deodată prezent în conștiința publicului, ca o nouă pasăre Fenix.
Farsa a fost gustată copios de oamenii de cultură ai vremii, și a rămas o referință în articole și discuții mulți ani. A prilejuit de asemena câteva caricaturi reușite, printre care cele ale consacratului Voinescu, apărute în Universul Literar.
Trei luni mai târziu ziarele semnalau acuzarea tânărului Dimitie Stelaru de furtul a 407.000 lei de la doamna Petra Rădulescu, la care stătea în gazdă, bani pe care avea de gând să îi folosească pentru a își face singur statuie. Ca să fie salvat de pușcărie, tânărul poet a fost declarat de prieteni iresponsabil. Sau cum avea să consemneze Semnalul din 6 septembrie 1940: În loc să ajungă pe soclu, ajunge la… spital!
Cele două năstrușnicii îl pun pe Dimitrie Stelaru sub luminile reflectoarelor. Acțiunea de marketing literar din anul 1940 îi asigură acea faimă după care tânjește orice scriitor.
Faima nu ținea însă de foame. Așa se face că în anul 1941 Dimitrie Stelaru devine anticar !
Multă vreme nu am știut că își avusese tejgheaua plină de cărți și reviste vechi chiar lângă blocul Wilson, pe bulevardul, atunci Brătianu, astăzi Nicolae Bălcescu, la o aruncătură de băț de locul în care Anticariatul Brătianu a făcut cultură și bibliofilie vreme de 18 ani !
Poetul colaborase până atunci, neremunerat, la o pletoră de reviste și periodice culturale: România Literară, Universul Literar, Kalende, dar mai ales Revista Română, scoasă de Zaharia Stancu, în care articolul elogios al lui Emil Serghie la adresa sa (îl vedea pe Dimitrie Stelaru nu doar ca poet talentat, ci și cap de serie al generației tinerilor poeți, Ștefan Baciu, Constantin Tonegaru și Ion Caraion incluși) avea să provoace în Viața replica tăioasă a lui Ion Caraion, gelos pe asemenea laudații…
În 1942 apare Noaptea Geniului, primul volum semnat Dimitrie Stelaru.
Doi ani mai târziu este tipărită și Ora fantastică, deși încă din noiembrie 1943 îi era așteptată apariția. Fapt este că dedicațiile de care am știință, pe acest volum, sunt de la sfârșitul anului 1944 : era război, hârtia era greu de găsit, iar cărțile de poezie nu erau chiar prioritare în procesul de acordare a hârtiei.
Poetul a ținut să își ofere placheta criticilor literari ai vremii, precum și poeților ce făceau parte din Republica Literelor. Eugen Lovinescu, care scrisese așa de frumos despre el, și care îl primise în cenaclul Sburătorul, murise în anul 1943. Însă cunoaștem din spațiul public exemplarul oferit lui George Călinescu.
Exemplarul aflat în posesia noastră este oferit în decembrie 1944. Dedicația, pe cinci rânduri, vorbește de paginile amare ale plachetei, sintagmă folosită și în alte dedicații. Era acolo mărturia unei vieți care nu îi adusese încă împliniri, sau măcar o speranță de mai bine… Amărăciunea să fi fost provocată și de interzicerea de către Ion Antonescu, a întregului comerț stradal al buchiniștilor, și implicit al propriei anticării, care în opinia militarului de carieră dădeau un aer oriental Bucureștiului? Cu siguranță da, dar erau la mijloc și alte probleme necunoscute nouă în amănunt.
În plus față de ceea ce scrisese lui George Călinescu, poetul adaugă dedicației din colecția mea încă un rând: și nostalgia unor țări de dincolo.
Criptică exprimare! Din câte știm, poetul nu întreprinsese călătorii în străinătate, care să îi fi putut prilejui nostalgii. Cu siguranță, era vorba de țări din imaginarul său poetic, din mitologia sa personală, atât de prezentă în operă, și de care comentatorii săi au făcut atâta caz. Nostalgie provocată, poate, de o prea dureroasă imixtiune a mundanului în sufletul său, în detrimentul inspirației poetice…
Și mai provocatoare a fost însă identificarea persoanei căreia îi fusese oferită placheta.
Unul din succesivi proprietari ai cărții a rupt cu răutate din pagina de gardă partea de dedicație cu numele destinatarului. Din fizionomia rupturii se vede clar că s-a folosit de degetele mare și arătător, ceea ce a produs rupturile de formă circulară vizibile în fotografii.
Misterul identificării numelui rupt părea la un moment dat insurmontabil.
Din fericire câteva elemente ajutătoare se mai aflau încă la îndemână: folosindu-și degetele nepricepute, și nu vreo foarfecă sau lamă, pe hârtie au rămas câteva litere întregi.
La început literele rămase neatinse erau clar mn. Cuvântul care mi s-a reliefat primul în minte a fost Domnului, forma Doamnei fiind și ea posibilă.
Cât despre numele propriu zis, literele păstrate erau clar ncu… Numele terminate în ncu sunt rare, iar din cei cu care poetul avusese de-a face Zaharia Stancu era singurul căruia i se potriveau cele trei litere finale!
Așa cum am arătat, între cei doi existase o mai veche colaborare, și chiar prietenie, prilejuită cu siguranță și de extracția teleormăneană comună. Altfel nu s-ar fi explicat colaborarea lui Dimitrie Stelaru la revistele păstorite de Zaharia Stancu. Și, mai ales, articolul extrem de laudativ al lui Emil Serghie, pe care l-am pomenit mai sus.
Am reușit deci să identific cu success pe destinatarul dedicației. Un lucru nu îmi era însă clar : de ce numele lui Zaharia Stancu fusese îndepărtat, și încă brutal, din ansamblul dedicației ?
Cei doi poeți rămăseseră prieteni și în anii comunismului. Relațiile dintre ei nu se răciseră niciodată. Zaharia Stancu este deci exclus ca autor al acestei veritabile damnatio memoriae la adresa propriei persoane.
În 1971 însă moare Dimitrie Stelaru, iar trei ani mai târziu și Zaharia Stancu.
Ruperea brutală și a coperții din dreptul dedicației arată ca proprietar al cărții și autor al samavolnicei distrugeri o persoană alfabetizată, dar needucată. Și foarte conștientă că, dacă s-ar afla de unde provine cartea, s-ar ajunge la consecințe grave pentru propria persoană.
Înclin să cred că a fost vorba de un instalator, și pe baza câtorva elemente pe care vi le voi prezenta mai jos. Chemat relativ des să rezolve problemele apărute, acesta putea lua ușor câteva volume din biblioteca de pe hol, ascunse apoi în geantă sau rucsac. Odată aduse acasă, ele puteau fi vândute fie în talcioc, fie mai degrabă vreunui intelectual cunoscut tot prin prisma meseriei, și știut ca fiind amator de carte.
Păstrarea numelui beneficiarului dedicației putea genera probleme grave, ducând la descoperirea furtului și la condamnarea penală a făptașului,.
Îndeletnicirea manuală a hoțului explică puterea sa fizică, precum și lipsa de îndemânare în manevrarea paginilor, care l-a făcut să rupă și bucățile de copertă.
Cred că sustragerea cărții a avut loc în ultimii ani de viață ai lui Zaharia Stancu, când acesta era deja bătrân, și iarăși cred că a ajuns relativ repede la un colecționar. Nu chiar din prima: înainte de a fi vândut-o, instalatorul a folosit-o pe post de hârtie de scris pentru indicații tehnice. Pe coperta patru cineva cu un scris lat și primitiv a scris cu creionul stn cablu, Domnița anastasia, cu a mic, apoi etajul, apartamentul și ora la care trebuia să ajungă : 3 ½ după masa. Iar pe pagina a treia, interioară, a trecut și devizul: 180+315=495+450+945+55=1000. Frumoasă sumă pentru o lucrare de reparații, prin 1973!
Cel care a cumpărat-o de la instalator a făcut cu siguranță o afacere bună. De la el placheta a ajuns la acela care mi-a adus-o: astfel de piese circulau în vremea comunismului și direct între bibliofili, nu doar prin intermediul anticariatelor. Ori, pe carte nu se află nici o ștampilă de anticariat.
Restul poveștii vă este cunoscut. Vă mulțumesc pentru răbdare, și pe curând !
Volumul de mai sus face parte din Arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală, și nu este de vânzare. Reproducerea imaginilor și textelor din cuprinsul acestui articol poate fi realizată doar cu informarea Institutului pentru Memorie Vizuală, cu menționarea paternității textului și a aparteneței fotografiilor la arhiva Institului.
