Nu mulți scriitori au prilejul să își vadă volumele reeditate după 50 de ani, fie acelea și de la începutul carierei. Radu Tudoran, scriitor prolific și talentat, explorator în manieră aproape balzaciană a lumii românești din veacul trecut este, iată, unul dintre aceștia.
Despre primul volum, culegere de nuvele despre care autorul spune, cu seninătatea senectuții, că de ce ar trebui să ascund că odată am avut douăzeci de ani?, se pot spune multe. Optez să remarc doar că a fost editat la cunoscuta editură românească Socec, în anul 1940, având o frumoasă copertă în care, pe un fond negru, un artist (sau o artistă) a vremii, rămas sau rămasă fără nume, a înfățișat din câteva linii conturul uneia din fetele sărace despre care ne vorbește autorul. Casele de mahala bucureșteană, cu gardul încă de lemn, cu geamuri mici și cu acoperișuri străpunse de hornurile tuturor injoncțiunilor generate de iarnă și de crivăț, nu fac decât să marcheze adevărul și confesiunea autentică a titlului către cititorii de atunci și din totdeauna.
Ediția a doua a lucrării, apărută în 1944, schimbă doar culoarea de fond a coperții. Desenul este însă același, și tot nesemnat.
Să fi fost realizat de Lucia Dem Bălăcescu, ilustratoarea Unui port la răsărit, cel de al doilea volum, și primul roman al lui Radu Tudoran? Mă îndoiesc, deși nu exclud ipoteza, pentru că stilul acestei prime coperți diferă semnificativ de cel al minunatei artiste care a ilustrat acest roman de început. Îmi rezerv dreptul și plăcerea să fac cercetări suplimentare, înainte de a mă pronunța…
Fapt este că, în întregul interludiu comunismului românesc, cartea aceasta de nuvele nu a mai cunoscut nici o altă ediție.
Însă în anul 1991 editura Euromega reeditează cartea, ca cea de a treia ediție, sub îngrijirea harnicului om de cultură, istoric și critic literar, pe care aveam să îl cunosc personal înspre sfârșitul vieții, și anume Valeriu Râpeanu.
Radu Tudoran a ținut să adaoge notei de la 1944, din a doua ediție, propria sa notă, la 71 de ani, și doar cu unul înainte de trecerea sa la cele veșnice. De aici am extras notele melancolice citate mai sus. Melancolia unui septuagenar față de el însuși, cel de la 20 de ani, și față de o viață care, în alte vremuri, s-ar fi putut desfășura într-alt fel, și în care tot ce a lipsit ar fi putut de fapt să prisosească…
Pe contrapagina ediției din 1991, ilustrată de Cristina Izvoranu, autorul a ținut să scrie o dedicație, unei femei.
O femeie pe care o cunoștea, pentru că o numește simplu și direct Marina.
Și o femeie față de care se simțea apropiat.
O admiratoare care ținea să își amintească în toate felurile de Maestrul adorat.
Alte cărți cu dedicație din biblioteca acestei doamne au ajuns, și ele, la mine. Știu deci despre cine este vorba. Dar dacă Radu Tudoran a ținut să o pomenească în dedicație doar cu numele de botez, nu voi fi eu cel care să o desconspire în fața posterității…
Marinei, o încercare din tinerețe, și o prostie de la bătrînețe, un semn de prietenie, cu ce-o fi rămas bun din mine. Radu, Dec. 1991.
Leul în iarnă, am spune, parafrazând.
Leu încă neîmblânzit.
Scrisul autorului poate fi regăsit și mai departe în cuprinsul cărții, făcând corecturi de nimeni cerute, dar simțite ca fiind necesare, ba chiar imperative.
Nu vreau să devin fastidios. Voi comunica aceste corecturi oricărui editor al operei lui Radu Tudoran, dornic să o redea în toată amplitudinea și autencitatea sa.
Până atuncea însă, mă bucur că am putut să vă comunic și dumneavoastră aceste câteva știri, noi și vechi deopotrivă, despre trăirile interioare, poate dezamăgiri, poate bucurii, ale autorului, prilejuite de actualizarea unei încercări de tinerețe.
Să auzim numai de bine!
