Posteritatea l-a ținut minte pe Principe ca pe un amant regal, diplomat priceput și om fin. Puțini știu însă că a fost și un om de afaceri de succes. Eleganță aristocratică, venită de la ascendența domnească, știința de a se promova cu mijloacele puse la îndemână de contemporaneitate, precum și priceperea în a face investiții profitabile, toate au fost constante ale vieții sale.
O personalitate atât de complexă nu putea să nu lase urme și în cartofilia românească. Pentru mine a fost un regal să îi urmăresc evoluția la începuturile afirmării publice, de la 20 la 30 de ani, prin intermediul a patru ilustrate: două litografii și odouă cărți poștale clasice.
Și pentru că la 20 de ani cu toți dorim să inovăm folosind fundamentul lăsat moștenire de înaintași, prima mărturie cartofilă a Prințului Barbu Știrbei se leagă de reședința bucureșteană a familiei, de pe Calea Victoriei 119. Și este vorba de o litografie editată de Carol Muller la 1894, chiar la începuturile cartofiliei românești, cu prilejul Expoziției Cooperatorilor, organizate în onoarea familiei princiare, care o prezidează, și a primului lor născut, viitorul rege Carol II.
Editorul de origine germană a realizat cu această ocazie 17 ilustrate, în tehnica litografiei, cu care știuse atât de bine să lucreze și până atunci. Spre deosebire de celelate piese din serie, ilustrata care ne-a atras atenția are o singură imagine, în partea superioară, cea a Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei. De o asemenea cinste se învrednicise doar mult mai impozanta clădire a Școlii de ofițeri. Toate celelalte imagini definitorii ale Bucureștiului, cu Mitropolia, Palatul Regal, Primăria, Ministerul de Finanțe și multe alte instituții, clădiri, străzi și biserici au fost îngrămădite, câte două sau trei, pe o singură ilustrată.
Scurta descriere în limba franceză, Palais Stirbey, individualizează și ea această piesă. Elegantă modalitate de a singulariza reședința nepotului domnului Barbu Dumitru Știrbei față de toate celelalte reședințe ale vremii, y compris Palatul Regal!
Imaginea este surprinsă de pe colțul intersecției dintre Calea Victoriei și strada Banului. Chiar în centrul imaginii este o mică peluză cu aranjamente peisagistice. În stânga se înalță clădirea Palatului, cu cele patru cariatide amplasate la etajul doi, deasupra intrării principale. În dreapta se află o construcție anonimă, cu patru coloane în stil ionic la intrare, asupra căreia vom reveni. Cea mai mare parte din curtea reședinței princiarea este pavată cu piatră cubică. Vegetația ocupă micul, dar elegantul spațiu central, și colțurile curții: natura a cedat în fața cerințelor de spațiu pentru trăsuri. Doar în câțiva ani, acestora li se vor adăuga automobilele, transformând Bucureștiul în iadul de asfalt și beton pe care îl cunoaștem astăzi…
Grilajul impozantei reședințe este elegant, cu felinare amplasate chiar pe colț, dar și de o parte și alta a căilor de acces în curte. Trotuarul, și el pietruit, lucru rar la 1900, denotă importanța stabilimentului particular. Iar doamnele elegante, cu pălării cloche și umbrele de soare, ca și bărbații cu baston, completează imaginea idilică a unei societăți aristocratice, tipice pentru La Belle Epoque.
Prezența reședinței princiare a familiei Știrbey în prima serie de litografii a casei Carol Muller ar putea să ne pară fie întâmplătoare, fie de la sine înțeleasă. Ambele presupuneri sunt însă profund greșite. La 1894, mai mult încă decât acum, la baza comerțului se afla ideea de profit, cât mai mare și cât mai rapid. Dorința aceasta a afaceristului s-a întâlnit în mod firesc cu dorința de afirmare a statutului social al celor puternici și bogați, și de promovare a numelui lor în întreaga societate.
De aceea nu se putea ca o familie atât de importantă ca cea a Știrbeylor să ignore noul vehicul de afirmare socială pe care îl reprezentau cărțile poștale. Și până la 1894 existaseră o serie întreagă de materiale ilustrate, pe post de suveniruri. Unul din acestea, realizat deja în anul 1891 tot de către Carol Muller, librar-editor, se numea Album de Bucarest, și cuprindea în 8 planșe litografiate, decupate în formă de evantai floral, 40 de imagini definitorii pentru Capitală.
Apăreau aici Palatul Regal, a cărui prezență era de la sine înțeleasă, dar și Palatul Cesianu și Casa Bohacker. Includerea lor în Album de Bucarest se datora unui motiv cât se poate de mundan: banii. Proprietarii celor două frumoase clădiri comandaseră în avans, conform unei vechi uzanțe a editurii românești, un procent consistent din tirajul albumului, în vederea dăruirii către prieteni și viitoare cunoștințe importante, și asiguraseră astfel includerea celor două clădiri în rândul celor 40 de imagini selectate…
Familia Știrbey era prea importantă ca să stea cu mâinile încrucișate în fața unei astfel de provocări, venite din partea unor competitori în planul promovării publice. Când la 1894 Carol Muller refolosește 25 din cele 40 de imagini în noul său proiect cartofil, adaugă alte 13. Aproape toate clădiri și locuri publice. Două din cele 13 sunt însă legate de familia Știrbey. Una, Spitalul Brâncovenesc, al cărui epitrop era prințul D.B. Știrbey, născut la 1864, și el mare proprietar, inclusiv al imobilului de pe Calea Victoriei 121, gard în gard cu ruda lui, Barbu A. Știrbey. Iar cealaltă, așa cum vă așteptați, era imaginea Palatului Știrbey, din Calea Victoriei 119.
În tradiția deja amintită prințul Barbu Știrbey și-a asigurat o parte consistentă a tirajului litografiei care îi înfățișa reședința bucureșteană. S-a creat astfel o relație de conlucrare reciprocă între intrepridul editor și bogatul și energicul prinț.
Atunci când Carol Muller, cunoscut printre altele și ca întemeietor al celei mai importante colecții de cărți de cultură generală din istoria editurii românești, și anume Biblioteca pentru toți, începe să întâmpine dificultăți financiare, întâi se asociază cu librarul și editorul Storck, pentru ca apoi să se retragă definitiv din afaceri.
Ne interesează aici cea de a doua fază a colaborării lor, cunoscută sub numele Editura Librăriei Storck &Muller, București, Furnisor al Curții Regale, pe ale cărei litografii se face o reclamă discretă celorlalte produse editoriale: Cereți gratis Catalogul Bibl. p. toți. Reclama, sufletul comerțului!
Șapte dintre litografiile lui Storck au tematică bucureșteană. Șase dintre ele preiau cărți poștale mai vechi, realizate de Carol Muller singur, sau împreună în cadrul primei lor faze de colaborare. Cea de a șaptea continuă colaborarea casei de editură și librărie cu familia princiară, și este dedicată per se reședințelor acesteia. Pe fața ilustratei de la 1899 apar palatele din Câmpina, București și Buftea. Iar titlul este deosebit de sugestiv: Palaturile Prințului Știrbey…
La Câmpina un membru al familiei aristocratice Cantacuzino își comandase și el o litografie carte poștală de la editorul Carol Gobl. Clădirea, cu un singur etaj și având în spate câteva sonde, nu avea însă cum să concureze cu impozanta reședință Știrbey.
Revenind la reședința bucureșteană, imaginea pare a fi luată mai de sus decât cea apărută pe ilustrata de la 1894. Vegetația arată diferit, felinarele se proiectează altfel pe clădire, iar pe trotuar, care pare mai îngust, și pe carosabil, circulă alte persoane, inclusiv un militar cu chipiu și sabie la șold. Alte și alte detalii vin să completeze impresia. Aproape am crede că sunt două imagini diferite. Și totuși…
Analiza celor 14 imagini de pe setul de șase litografii bucureștene realizate de Storck, care preiau ilustrate ale lui Carol Muller sau ale celei dintâi asocieri a lor, ne furnizează argumente hotărâtoare în acest sens. Unele imagini sunt preluate ca atare, aproape fără modificări; altele însă sunt ranversate, adică redate în oglindă; unora li s-a adăugat, eliminat sau modificat peisajul uman; iar altora li s-a păstrat structura de bază, fiind redesenate însă contururi de clădiri și amănunte de vegetație sau arhitectură. Altfel spus, să faci din vechi nou, fără cost sau cu un cost de nimic!
Așa că cea de a doua ilustrată consacrată reședinței Știrbey de pe Calea Victoriei nu este decât o variantă, iscusit cosmetizată, a aceleia de la 1894.
Să te mai încrezi în mărturiile istorice!
Ea și-a îndeplinit însă cu brio rolul de confirmare a poziției sociale a familiei princiare și a tânărului Barbu Știrbey în peisajul aristocratic românesc.
În momentul editării primei litografii tânărul Prinț avea 20 de ani, iar la cea de a doua cam 25. Cartofilia românească îl va surprinde a treia oară la 30 de ani, etate mai coaptă și mai potrivită afirmării plenare în spațiul public.
Pe la 1904 marea editură de cărți poștale Ad. Maier și D. Stern editează două ilustrate clasice, deosebit de rare, ambele purtând același text: Bucuresci, Palatul Principelui B. Știrbey.
Pentru una din ele titlul era însă înșelător. Palatul propriu zis al principelui abia se vede în arierplan. Ceea ce era important se dezvăluia în prim plan, și anume o clădire cu o firmă mare, imposibil de neglijat: Desfacerea produselor depe proprietățile Principelui B. Știrbey.
În cei zece ani scurși de la prima lui întâlnire cu ilustratele, prințul acumulase atât experiență, cât și recunoaștere socială. În 1904 era deja deputat de Gorj. Pe plan material, gestiona afaceri importante în mai multe județe ale țării, care îi puneau în valoare marile proprietăți funciare. Odată atinse scopurile care îl motivaseră în comanditarea unor cărți poștale cu palatele din București și din provincie, prințul lucra intens la propășirea materială.
Cu stil și cu eleganță, bineînțeles. Era mare proprietar, important afacerist, dar rămânea totuși un aristocrat. Nu îl vom vedea, deci, pe prinț și magazinul său din curtea reședinței din Capitală în Anuarul Bucurescilor, editat de Carol Gobl în anul 1904, la nici una din rubricile care i s-ar fi potrivit: vânzare de produse agricole, de vinuri sau de alte trufandale agricole. Apărea doar ca deputat!
Dar, chiar dacă nu se amesteca cu lumea de rând, tot avea nevoie de reclamă. Dar de reclamă subțire, în revistele ilustrate ale vremii, realizate de talentații artiștii colaboratori ai acestora.
Sau de două noui cărți poștale ilustrate, atât cu reședința sa bucureșteană, cât și cu magazinului său de desfacere.
În primii ani ai secolului 20 vechii editori de ilustrate cu care colaborase în trecut dispăruseră. Locul lor fusese luat cu autoritate de firma altor doi pricepuți editori de cărți poștale, a căror istorie remarcabilă încă își așteaptă cronicarul: Ad. Maier și D. Stern.
Prințul apelează la ei, ca la cei mai pricepuți. Și, într-adevăr, nu va fi dezamăgit. Cei doi colaborau cu unii din cei mai buni fotografi ai vremii, iar ilustratele realizate în urma strădaniilor lor sunto reușită. Așa este cazul și cu ilustrata care surprinde reședința principală din București a familiei.
Spre deosebire de litografie, fotografia permite surprinderea unor detalii mai fine și mai numeroase. Acesta este cazul și cu ilustrata de față. Cele patru cariatide de deasupra intrării, neclare în litografii, se văd acum cu claritate. Și alte detalii arhitectonice devin ușor observabile, cum ar fi țevile de scurgere a apei, prezente până mai deunăzi și pe fațadele clădirilor vechi de pe Calea Victoriei. Observăm și creșterea remarcabilă a arbuștilor ornamentali, care acum ajung aproape la streașina parterului. Stilul grădinii s-a schimbat, la fel ca și vremurile.
De data aceasta ansamblul vizual prezent în litografii dispare. Una din ilustrate se ocupă exclusiv de reședința princiară, cealaltă de afacere. Rangul social trebuia ținut, dar principalul pilon de ssuținere îl reprezintă banii. Adevăr bine și inteligent interiorizat de Barbu Știrbey…
Ne vom concentra însă atenția asupra clădirii pe care înainte o văzusem surprinsă dinspre curte, și care acum își prezintă fațada dinspre Calea Victoriei. Rostul ei inițial, de clădire anexă a chalet-ului, dispare, și clădirea se deschide către stradă. Și de fapt către bucureștenii cu stare, deveniți în scurtă vreme clienți obișnuiți sau întâmplători ai stabilimentului. În stânga și în dreapta intrării geamuri largi permit trecătorilor să admire vitrinele aranjate cu gust, și chiar să privească în interiorul magazinului. Curiozitatea era elementul psihologic pe care miza, atunci ca și acum, orice proprietar de magazin…
Din dreptul clădirii se uită către noi doi bărbați și un adolescent. Bărbatul din dreapta imaginii, care se reazămă nonșalant cu spatele de zid, are haina descheiată și mâinile în buzunar, și pare a fi un obișnuit al magazinului, care s-a hotărât să profite de această fotografie ca să rămână pentru eternitate în memoria colectivă. În schimb celălalt bărbat și adolescentul, amândoi cu o postură reținută și cuviincioasă, par a fi mai degrabă vânzători ai stabilimentului care, mândri de locul lor de muncă elegant și ultracentral la asemenea local cu ștaif, aleg să ilustreze dimensiunea umană a afacerii.
Trebuie să spunem că în mod obișnuit patronul stabilimentului fotografiat apărea în dreptul intrării în magazin, de multe ori alături de angajați, câteodată deosebit de numeroși. Sigur, nu se punea problema ca Prințul să stea în fața Desfacerii…, dar lucrătorii și chiar clienții fideli aveau dreptul să își afirme prezența, în baza unei cutume deja unanim acceptate.
La 1900 realizarea unei fotografii presupunea un adevărat ritual, și implicit un mare consum de timp. Instantaneele mai aveau de așteptat ani buni până să apară. De aici prezența a numeroși gură cască în câmpul vizual. Fotograful și ajutorul lui, acolo unde era cazul, făceau tot posibilul ca la momentul delicat al fotografierii aceștia să fie ținuți la distanță, verbal. Așa este cazul cu figura nebuloasă a unui bărbat aflat pe trotuarul străzii de vizavi de palat și de magazin. La capătul a mai bine de un veac de interacțiune între fotograf, fotografiat și intrusul nedorit, repetarea unor astfel de experiențe în cel mai fotografiat oraș al României a generat obiceiul bucureștenilor de a se opri din mers, pentru a nu intra într-o fotografie savant gândită…
Unii nu se conformau unei astfel de cerințe. Așa este cazul cu tânărul care apare, ca suspendat, în dreapta fotografiei. De abia o a doua privire ne dezvăluie scara pe care stă, în timp ce trebăluiește ceva la prelata care umbrește, protector, geamurile magazinului său. Faptul că se uită direct la noi și astăzi arată intenția clară de a intra și el în fotografie. Un caz timpuriu de photobombing, am spune…
Câteva ultime cuvinte asupra fotografiei: observăm dispariția felinarelor din dreptul intrării în curtea palatului. În schimb ne sare în ochi tablița elegantă cu numele străzii, de pe peretele magazinului: Calea Victoriei. Ca la Paris…
Fotografiile nu se făceau, acum 120 de ani, în orice perioadă a anului, indiferent de vreme și în oricare perioadă a zilei. Era imposibil ca imaginea din fața noastră să nu se conformeze unor astfel de cerințe, având în vedere comanditarul și executanții. O serie întreagă de elemente vizuale ne permit nouă, receptorii întârziați ai fotografiei, să devoalăm toate aceste amănunte.
Biologia este prima care ne întinde o mână de ajutor. Arbuștii ornamentali din curtea palatului încă nu sunt acoperiți în întregime de frunze, iar crengile sunt încă vizibile. Corelat cu îmbrăcămintea destul de groasă a persoanelor din fotografie, gândurile ne duc la o fotografie realizată la sfârșitul lui aprilie, începutul lui mai, înainte de căldurile cele mari.
Pentru stabilirea orei la care a fost făcută fotografia, esențial este soarele, fie prin reflectarea în vreun geam, fie prin umbrele pe care le provoacă. Aici pata neagră de pe cea mai mare parte a trotuarului, vizibilă mai ales în stânga imaginii, este umbra clădirii de pe partea aceasta a Căii Victoriei. Umbrele arbuștilor din curte, și ale oamenilor din fața Desfacerii… sunt și ele destul de clare. Având în vedere că traseul Căii Victoriei este același și astăzi, putem aproxima ora la care a fost realizată fotografia ca fiind cam 11 dimineața.
Cât despre vreme, aceasta nu putea fi decât frumoasă. Limitările tehnice ale fotografiei nu permiteau realizarea unei fotografii de calitate la exterior în absența luminii Soarelui. Umbrele de care am vorbit mai sus, precis conturate, confirmă faptul că fotografia a fost realizată într-o zi cu soare strălucitor…
Nu știm dacă prințul a fost atent la toate aceste detalii. Știm însă că a fost foarte mulțumit de fotografii. O parte din tiraj a fost cumpărat ca de obicei pentru uz personal, dar restul ilustratelor au intrat în stocul de cărți poștale desfăcute în București în magazinul lor de pe Calea Victoriei de către Maier și Stern. Iată cum ilustratele lor nr. 709 și 804 au transformat, prin talentul fotografului, o afacere prosperă în obiectiv turistic! Dublu câștig, pentru Prinț și pentru editori! Ba chiar triplu și cvadruplu, dacă ne gândim la expeditorul de atunci al ilustratelor, și la bucuria colecționarului împătimit de astăzi, când adaugă în colecție astfel de piese.
Prințul Barbu Știrbey s-a mai intersectat cu cartofilia și cu alte ocazii. Nu ne grăbim însă. Alte articole, scrise în alte zile, vor descrie cândva celelalte peripeții ale personajului nostru.
Pe curând, și să auzim numai de bine!
