La 250 de ani de la Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii am ales să îmi îndrept atenția asupra unui moment încă insuficient analizat, și anume despărțirea dintre pozițiile Partidului Comunist din România și cele ale sus amintitelor State, începută timid în anul 1946 și apoi din ce în ce mai îngroșată în anii 1947 și 1948, până la relativa reapropiere a pozițiilor din anii 1964-1988.
Mai exact, mă voi folosi pentru ilustrarea acestui moment de cotitură a relațiilor dintre PCR și SUA de publicarea unei caricaturi antiamericane în paginile Vieții Sindicale, în anul 1947.
Să descriem însă întâi momentul istoric în care are loc povestirea noastră!
După întoarcerea armelor împotriva Reichului nazist, la 23 august 1944, și mai ales după intrarea temeinică a trupelor sovietice în România încă regală, are loc o curățire a spațiului public românesc de intelectualii de extremă dreaptă, fie ei de nuanță legionară sau doar naționalistă, inclusiv în ceea ce privește lumea intelectuală.
Așa se face că din 1944, în locul gol lăsat de cei care edificaseră, sau doar pactizaseră cu regimurile legionar și antonescian, sunt introduși și se afirmă o întreagă pleiadă de intelectuali de stânga, mulți de extracție evreiască, marginalizați, dacă nu de-a dreptul persecutați, de regimurile politice de după 1938.
Și vorbim de nume mari, de talie internațională, mai ales dacă ne îndreptăm atenția asupra artelor plastice: Jules Perahim și M.H. Maxy, printre aceștia.
Adeziunea lor la convingerile de extremă stânga erau firești, fie și dacă doar aruncăm o privire asupra structurii și evoluției politice și ideologice a Europei și a României de după 1933.
Refuzând, cel puțin o vreme, idealul sionist, acești artiști de origine iudaică s-au apropiat aproape de la sine de Partidul Comunist din România, care ducea lipsă acută de intelectuali de valoare, și care tocmai pornise o campanie intensă de racolare a acestora.
Întânirea acestor două mișcări a determinat o fizonomie specifică a peisajului intelectual românesc, mai ales între anii 1945 și 1952, dar cu prelungiri consistente și după aceea.
Fapt este că la procesul de convergență dintre intelectualitatea iudaică de stânga nonsionistă și pozițiile PCR au participat și intelectuali de mai redusă anvergură, pe care Istoria Mare a Artei i-a uitat.
Printre aceștia, Godell Țukerman.
Nu vom face aici o analiză a întregii opere a acestui caricaturist interesant și original, născut în 1911 și decedat 80 de ani mai târziu, și care în 1965 părăsește România pentru Eretz Israel, unde își continuă cu sârg cariera artistică.
Ne vom arunca privirea doar asupra uneia din caricaturile sale, apărută în 26 octombrie 1947 în paginile Vieții Sindicale, cotidianul Confederației Generale a Muncii, și al cărei președinte la acea vreme era Gheorghe Apostol, om politic comunist de primă mărime, atunci și mai târziu.
„Vocea Americii!: Vocea calomniei”.
Așa se intitulează caricatura, desenată atipic alb pe negru, și care arată cum realitățile minunate ale comunismului în plină afirmare erau deformate de porcii de capitaliști!
Da, porci, pentru că în stânga caricaturii lui Godell vedem cum crainicul, îmbrăcat în uniforma vizuală cu care era prezentat stereotipic Unchiul Sam, adică joben cu stelele și dungile steagului american, redingota, vesta și pantalonii cadrilați, plus țăcălia de la capătul maxilarului, este de fapt un nesimțit de porc, cu urechi ascuțite, colți porcini și rât!
Numai un porc putea denatura cu atâta nesimțire realizările de până atunci ale clasei muncitoare din România!
La microfonul la care distinsul american grohăie cu sârg vedem cum în locul marilor manifestații populare care, vezi drăgăliță Doamne, cereau condamnarea lui Maniu, judecat cam pe atunci de un tribunal al poporului, apar relatări despre sprijinirea liderului naționalist-țărănist.
Sau cum cutiile cu prețioasele produse cumpărate pe puncte, nefericit sistem de vânzare pe bază de cartele introdus de comuniști după model sovietic, sunt percepute de crainicul porcin ca fiind gloanțe trase în popor (aluzie la manifestația anticomunistă din 8 noiembrie 1946, transformată de propaganda comunistă în manifestație antiregală, înăbușită de reacționari și de partidele istorice…).
Nu mai zicem că brutăriile pline de pâine, doar pe hârtie, este drept, erau prezentate ca dovadă a unei proaste recolte!
Și cum să accepți ironizarea depășirii Planului de Producție, mai sfânt decât Sfânta Sfintelor din templul de la Ierusalim și decât altarul creștin!
Ce să mai, revolta caricaturistului și a cititorilor săi era de la sine înțeleasă!
Să îi dăm cuvântul lui Godell Țukerman:
În ultimul timp posturile de radio-difuziune nord-americane, care precum se știe sunt controlate de cercurile imperialiste, și-au întețit atacurile furibunde împotriva regimului democratic din România.
Bine zis și spus, cu vârf și îndesat!
Godell a mai realizat și alte caricaturi antiamericane, în care ridiculiza și condamna sprijinul Statelor Unite pentru Grecia subminată de războiul civil condus de comuniștii generalului Marcos, spre exemplu. Sau acuza guvernele Germaniei, Spaniei, Turciei, de urmărire fidelă a intereselor americane.
Nu mai spunem că același Unchi Sam de la Vocea Americii era reprezentat ca un învățăcel sârguincios al propagandei naziste a lui Goebbels…
Dar și ca o persoană speriată de discursurile lui A.I. Vâșinski, de tristă amintire pentru România și pentru lume, la ONU, în privința politicii de înarmare a Statelor Unite și a profiturilor exorbitante obținute de producătorii americani de armament.
Atunci, ca și acum, doar rușii aveau voie să obțină profit din exporturile de arme…
În fiecare din aceste cazuri nu conta că agresorul direct și imediat era de fapt comunismul autohton și mondial, stipendiat și orchestrat cu grijă de către Uniunea Sovietică.
De greșit nu puteau greși decât cei care se opuneau comunismului sovietic!
În ciuda talentului tezist al lui Godell, care îți aduce și astăzi, 79 de ani mai târziu, un râs repede reprimat în gâtlej, America lui 1947, ca și America lui 1942, când este înființată Vocea Americii și începe transmiterea în eter a primelor sale emisiuni în limba română, este cea care a câștigat cursa istorică dintre democrația liberală și iliberalismele naziste, fasciste și comuniste.
Și aceasta inclusiv prin transformarea Vocii Americii în port drapelul mondial al informațiilor strict adevărate, necenzurate și perfect credibile, pentru toate națiunile captive de dincolo de Cortina de Fier, și nu numai!
America de două ori și jumătate centenare rămâne America Declarației de Independență, o națiune mare a Lumii nu doar prin forță, ci prin măreția idealurilor, și care a fost mare, și nu poate rămâne mare și în viitor, decât prin sprijinirea democrației și a liberalismului în întreaga Lume.
Godell și stipendiatorii lui de atunci au crezut că pot contrapune minciuna, Idealurilor, și propaganda, Adevărului.
Au greșit.
Tratativele care au dus, începând cu anul 1964, la reluarea legăturilor economice dintre România lui Ghiță Dej și Statele Unite, nu s-au putut finaliza decât cu eliberarea tuturor deținuților politici din închisorile din România, chiar în acel an.
Și aceasta doar datorită poziției morale inflexibile a Statelor Unite ale Americii!
Acest lucru a permis păstrarea și manifestarea în societatea românească a acelui ferment de libertate și moralitate, care la 1989 a irupt și a dus la înlăturarea comunismului. Potențată, după Acordul final de la Helsinki din 1975, de obligativitatea respectării Drepturilor Omului și a ascultării libere a Vocii Americii și Ruropei Libere în întreg lagărul socialist…
La fel ca și în cazul altor intelectuali români de origine evreiască, alianța cu comunismul a fost însă doar temporară. Prea fuseseră făcute multe excese și greșeli în edificarea neabătută a comunismului! Un om lucid nu putea să nu își dea seama de discrepanța dintre discursul oficial și adevăr. Așa că atunci când regimul a început să se liberalizeze, Goedell a profitat de ocazie și a emigrat, pentru a își continua în Eretz Israel cariera de grafician și caricaturist.
Cu talentul pe care îl avea, și cu backgroundul cultural de care beneficiase, prima opțiune pentru relocare ar fi putut fi America, țara tuturor șanselor și a afirmării tuturor desțăraților.
Atacurile lui împotriva Americii îi interziceau însă această cale.
Ele nu fuseseră uitate, și cu atât mai puțin iertate.
Cât privește România, aceasta va începe o apropiere de America începând cu anul 1962, mișcare pe care unii spun că Ghiță Dej a plătit-o cu viața. Procesul va fi continuat de Nicolae Ceaușescu, vizitat la București de câțiva președinți americani, pentru ca mai târziu prăbușirea sa într-un deșănțat cult al personalității și într-un stalinism întârziat să îl ducă la renunțarea la Clauza Națiunii celei mai Favorizate. După 1989, America și România se vor regăsi, și vor alege să își ducă drumurile împreună, în cadrul unui important Parteneriat strategic.
Să rămânem însă la nivel uman și individual.
Un alt confrate al lui Godell Țukerman, de naționalitate și de vocație, Saul Steinberg, doar cu trei ani mai tânăr, plecat din România la începutul aplicării măsurilor discriminatorii împotriva evreilor, va ajunge în cele din urmă în Statele Unite în anul 1942, unde se va afirma prin muncă îndârjită și talent ca unul dintre cei mai mari caricaturiști ai Americii și ai Lumii.
Unul a ales America, patrie a Libertății și a Democrației.
Celălalt a ales să o atace și să o batjocorească, în temeiul unor false idealuri și convingeri.
La 250 de ani de la Întemeierea Americii, zic să tragem singuri concluziile cine a avut dreptate și cine a greșit.
La Mulți Ani, America!
