Anul trecut, pe când luam la mână cărțile din biblioteca personală, ochii mi-au căzut pe o carte format A4 cu text, desene și fotografii în roșu și negru, cu chipurile a 20 de artiști de teatru români, înghesuiți sub și alături de cortina unui teatru imaginar. În mână țineam cartea Iluzii și momente vesele din cariera artiștilor. Notații de stări sufletești, București 1947, culese de Leonard Paukerow.
Era o carte relativ rară, publicată la editura Institutului Român de Documentare de sub direcția lui Emil Samoilă. Atât autorul cât și editorul făcuseră parte din galeria de directori și redactori șefi de la Adevărul, importantă publicație democratică și evreiască din România interbelică, și erau prieteni și colaboratori apropiați.
Iluziile…, era încununarea unei vieți dedicate publicisticii. Cartea este un colaj de fotografii, amintiri și anecdote, fără pretenție de a fi altceva decât îi arăta titlul. Dincolo însă de aspectele de strictă bibliofilie lectura ei mi-a prilejuit rememorarea a ceea ce deja știam despre viața neobișnuită a autorului, în urma unor lecturi care, este drept, nu-l avuseseră niciodață ca subiect principal.
Leonard s-a născut la 6 noiembrie 1886 la Chișinău. Făcea parte dintr-o famile de evrei ruși. Mediul violent antisemit din capitala Basarabiei, care mai târziu și-a găsit o expresie tipică în Progromul din 6-8 aprilie 1903, instigat și organizat de Pavel Crușeveanu, nu era însă unul propice pentru afirmarea evreimii basarabene, și cu atât mai puțin pentru un tânăr evreu cu preocupări intelectuale. De aceea la vârsta studiilor gimnaziale îl găsim la Iași. Liceul l-a făcut însă la București.
Ajuns în România, a devenit un expatriat, așa cum fusese înaintea lui un alt evreu celebru, fugit de prigoana etnică și socială din Imperiul țarilor: Constantin Dobrogeanu Gherea. Cetățean român avea însă să devină abia după Primul Război Mondial, o dată cu acordarea cetățeniei tuturor locuiorilor pământurilor românești.
În 1905 își începe cariera de traducător din rusă, mai exact din Maxim Gorki, cel mai important scriitor rus de stânga al vremii. În Ceva Mai bun, mai Omenesc!…, București 1905, el semnează prefața, în care se poziționează alături de autor, în stânga spectrului politic. Și la stânga, socialistă însă și nu comunistă, avea să rămână!
Din 1907 începe să activeze în presă. Poziționările de stânga față de Răscoala din 1907 și atacurile împotriva reprimării au dus la expulzarea lui și a altor câtorva publiciști apatrizi în fostul Imperiu Austro-Ungar. Făcea tovărășie intelectuală bună cu I.L. Caragiale, cu al său 1907! Caragiale era însă la Berlin, Paukerow la București…
Așa se face că alături de alți câțiva publiciști apatrizi evrei este expulzar din România. Pentru el înapoierea la Chișinău ar fi însemnat închisoare și surgiun în Siberia, ca cel al lui Constantin Stere, dacă nu chiar și o execuție sumară. Așa se face că statul român, cu mult mai democratic decât vecinul de la Răsărit, îl lasă să ajungă la Budapesta, unde activa o importantă colonie de români ardeleni. Iar convingerile de stânga îl pun imediat în legătură cu cei care formau secția română a Partidului Social Democrat din Ungaria.
Printre ei și Tiron Albani, care îl va aminti în memoriile sale mai multe locuri pe camaradul său de luptă și idei. Dar și Eftimie Gherman, care îl considera ca fiind maestrul său într-ale social-democrației, ajuns el însuși militant socialist important, cu o viață aventuroasă și convertit la sfârșitul vieții în sprijinitor al național comunismului ceaușist, în urma unei operații clasice de șantaj și mituire.
Ca o anecdotă, apariția meteorică a tinerilor stângiști români la Budapesta avea să reactiveze conștiința națională a muncitori ardeleni aflați la muncă în întreprinderile industriale ale Budapestei. Aceștia erau cât pe ce să fie asimilați etnic și lingvistic, dacă nu ar fi fost implicarea lui Paukerow, care a îmbrăcat forma unei veritabile academii muncitorești.
Paukerow le vorbește tovarășilor despre Mihai Eminescu și despre fruntașii mișcării socialiste mondiale. Despre latura socialistă eminesciană, cea din Împărat și proletar, și nu despre cea din articolele politice. Același Eminescu, va fi revendicat 30 de ani mai târziu de către Mișcarea Legionară ca apologet al antisemitismului organizat.
Convertire la românsim este însă doar aparent paradoxală. Ea vine în siajul unui secol 19 în care evreii se considerau cetățeni români înainte de toate, patrioți, dar și vectori ai înnoirii societății românești.
Rămâne însă un parcurs puțin obișnuit la nivel individual: un evreu rus expulzat din Chișinău de autoritățile țariste reînvie identitatea românească a mucitorimii ardelene de la Budapesta…
Ciudată înlănțuire de evenimente și cauzalități!
Fapt este că Paukerow cunoaște la Budapesta nu doar pe socialiștii ardeleni, ci și pe ceilalți fruntași ai românimii, care făceau parte din Partidul Național Român. Aceștia trecuseră din anul 1905 la activism, și începuseră să aibă o reprezentare consistentă în Parlamentul de la Budapesta. Aici avea să îl întâlnescă pe Iuliu Maniu, căruia îi va păstra o considerație constantă.
Corneliu Coposu, alături de care a făcut parte din redacțiile și colaboratorii mai multor publicații de orientare țărănistă, printre care Ardealul (februarie 1941-ianuarie 1946), și care îl cunoștea bine, a depus după 1989 o prețioasă mărturie pentru aceste bune relații.
În capitala Ungariei își va publica, în română, atât traducerile, cât și lucrările originale. Și va avea ocazia să întrețină relații cu crema intelectualității românești, nu doar din Transilvania, ci și din Vechiul Regat.
Imediat după venirea lui la Budapesta, va deveni unul din redactorii de la Adevărul, ziarul secției române a Partidului Social Democrat din Ungaria, sau, după acronimul său maghiar, MSZDU. Va colabora și la ziarul Lupta, oficiosul Partidului Național Român din Transilvania, condus de părintele Lucaciu, pe întreaga durată de existență a acestuia, dintre 1907 și 1910.
O perioadă de timp își împarte activitatea între ziarul stângii și ziarul național. Personalitatea covârșitoare a părintelui Lucaciu, suparnumit Leul din Șișești, va covârși opțiunea socială. În 1913 va pleca de la Adevărul, pentru ca între 1914 și 1918 să fie prim redactor la Foaia poporului român din Budapesta.
Tot sub influența părintelui Lucaciu Leonid Paukerow trece la creștinism. Mai exact la greco-catolicism, pe atunci confesiunea majoritară a românilor transilvăneni. Nu va înceta însă să fie un evreu, fie el și creștin.
Condiția iudaică îi dă o sensibilitate accentuată privitor la respectarea drepturilor minorităților. Luptător pentru românism în Ardealul maghiar, după 1918 va fi un sprijinitor al drepturilor întemeiate ale maghiarimii ardelene. Și rămâne în amintirea recunoscătoare a acestora ca unul din conducătorii uneia din puținele publicații interbelice bilingve, revista Culisele-Kulissza, 1922-1923, alături de scriitorul și omul de teatru maghiar Imre Kádár, care părăsește pentru Cluj Ungaria bolșevizată a lui Bela Kun până în 1944, când se întoarce la Budapesta. Avem aici și legătura cu teatrul, pe care o vom trata ceva mai jos.
De activitatea lui la Lupta se leagă și relația lui cu Ioan Luca Caragiale. Expatriat începând cu anul 1904, însă la Berlin, marele dramaturg avea să viziteze Budapesta la 1909, unde ia contact atât cu tinerii studenți români din capitala ungară, cât și cu celelalte personalități românești ale locului. Cu prilejul vizitei, la 28 octombrie 1909, are loc un banchet, invitat de onoare fiind Caragiale.
Cu această ocazie este expediată, probabil la inițiativa lui Paukerow, o carte poștală către Constantin Mille, directorul ziarului Adevărul de la București. Textul și prima semnătură îi aparțin. Se semnează apoi D. Birăuțiu, Lucian Bolcaș, I.L. Caragiale, dr. Vasile Lucaciu și Scarlat Struțeanu.
Stânga românescă își dădea mâna astfel, peste granițe. Adevărul și Lupta din Budapesta saluta Adevărul din București! Interesantă premoniție a Unirii…
Și își mai dau mâna Ion Luca Caragiale și Leonard Paukerow. Amândoi fuseseră impresionați de Răscoala din 1907. Amândoi luaseră atitudine publică, și amândoi fuseseră atacați pentru poziția lor. Lăsând la o parte diferența incontestabilă de talent, cei doi bărbați vorbeau o limbă comună…
Paukerow va organiza la rugămintea societarului Teatrului Național Victor Antoneascu, în anul 1913, cel mai mare turneu al unei trupe de teatru românesc în Transivania Românească. Au participat actori reprezentativi ai primei scene românești, într-o călătorie cu spectacole în 17 orașe ardelenești. Turneul a fost o afirmare clară și puternică a elementului românesc din Ungaria, și a avut reverberații care au rămas în mintea spectatorilor decenii de-a rândul.
Anul următor își va publica mărturiile relative la turneu, în prima carte pe care o consacră teatrului: Când joci teatru românesc în țara ungurească. Impresii și icoane din turneul trupei Victor Antonescu. Contribuțiuni la cunoașterea problemei teatrului românesc în Ardeal și Ungaria, Budapesta 1914. Și aceasta este o raritate bibliofilă, pe care o recomand cu încredere colecționarilor.
Deși socialist autentic, spectacolul sângeros al revoluției bolșevice maghiare îl îndepăprtează de practica comunismului real. Rezultatul constatărilor lui este lucrarea Experimente bolșeviste. Ce am văzut în Ungaria comunistă. Bilanțul regimului bolșevic în Ungaria, Cluj, 1920. Lucrarea va fi un succes de librărie, într-o perioadă în care cărțile nu își epuizau tirajele nici într-un deceniu, și va avea și ediția a doua: De ce a dat faliment bolșevismul. Învățămintele regimului comunist din Ungaria. Amintirile unui martor al revoluției din Ungaria (1918-1919), Cluj, 1923.
Atitudinea lui Leonard Paukerow este cea unui spectator lucid și al unui ziarist care urmărește adevărul și numinciunile lozicarde. Este și una din puținele mărturii românești ale comunismului maghiar de război, de scurtă durată este drept, dar devastator.
Comuniștii nu aveau să fie bucuroși de această demascare. Exemplarele care puteau fi găsite la particulari au fost distruse de către autoritățile comuniste. Cel asupra căruia se găsea vreun exemplar al lucrării risca ani grei de închisoare. Au fost păstrate doar puținele exemplare din bibliotecile publice, și acelea în Fondul Special, accesibil doar cercetătorilor cu autorizație specială. Asăzi ambele ediții ale lucrării sunt de negăsit…
Chiar și referințele la carte au fost supuse cenzurii, începând cu anul 1945. De exemplu, pe coperta 4 a Iluziilor…, autorul își trecuse volumele traaduse sau scrise până atunci. Lucrurile nu puteau însă râmâne așa. Conștincioșii cenzori comuniști au aplicat pe nota referitoare la carte o ștampilă cu tuș. Din fericire pentru noi textul cu pricina, ca și restul cărții, a fost imprimat cu cerneală cu plumb. Așa că, privit sub unghi de 45 de grade, textul tipărit lucește diferit de restul paginii îmbibate de tuș. Doar așa, cu efort și imaginație, mai puteai păcăli cenzurarea unei simple referințe. Comuniștii doreau rescrierea totală a Istoriei, ca în 1984 a lui George Orwell…
Teroarea comunismului victorios a transformat cele două ediții ale mărturiei antibolșevice în rarități absolute.
Și pe care recomand tuturor bibliofililor, spre colecționare!
După încheierea Primului Război Mondial Leonard Paukerow se va întoarce în Țară, acum considerabil lărgită. Și se va mai implica o vreme în activitățile publice ale liderilor ardeleni, în sfârșit mutate din Budapesta în Transilvania, și mai ales la Cluj. Aici va participa, alături de tovarășii săi de luptă din ultimii 14 ani, și alături de personalități de talia lui Ion Agârbiceanu din generația veche, și Lucian Baga din cea nouă, la Congresul de constituire a Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, care a avut loc la 19 ianuarie 1921. Fusese, alături de prietenul Ion Dragu, redactor al proiectului de statut. Era cântecul de lebădă al dimensiunii lui ardelenești, căci o data cu revenirea sa definitivă la București va avea ocazia să joace timp de două decenii un rol de primă mărime în presa românească.
Dar despre aceasta, în episoadele următoare!