Stilul fotografiilor din Ardealul în sens larg diferă semnificativ de cel din Vechiul Regat, deși cunoaște varietăți regionale semnificative. Dacă acceptăm ideea că fotografia este un limbaj, atunci putem spune că fotografiile făcute la Cluj sunt monolingve, și mai exacct vorbesc o limbă cu accent maghiar, cu totul diferită de cea de la Brașov, unde acesta este înlocuit de pronunția săsească. Și asta în timp ce tonalitățile sibiene se bucură de o diversitate multiculturală și multilingvistică, datorată fraților Fischer, evrei bulgari stabiliți în Hermannstadt-ul unei tradiții fotografice stric germane.
Față de fotografii din Ardealul propriu zis, deja suficient de diverși ca tonalitate și stil, fotografia Crișanei, și mai ales cea din Oradea, se diferențiază încă o dată. Și încă într-un sens foarte interesant.
Vorbim de un stil fotografic al unui oraș de câmpie, deschis influențelor budapestane mai mult decât oriunde altundeva în România, dar deschis la modul pozitiv al adaptării și sintezei. Și aici elementul evreiesc (și masonic) a jucat un rol important în edificarea unui stil fotografic particular. Față de un Cluj cu o abordare a fotografiilor de studio oarecum conformistă și închisă experimentelor (cu câteva excepții notabile, bineînțeles), Oradea lasă impresia unui studio fotografic cu o ușă lăsată tot timpul deschisă, și prin care lumina soarelui și vuietul străzii își fac simțită tot timpul prezența.
Unul din studiourile cu realizări estetice remarcabile este Foto Rona, Oradea, strada Alexandri 4. Activ în anii 20, poate și înainte de război, Foto Rona a realizat o operă diversă, dar în toate cazurile interesantă. Din nefericire puține piese se află în circuitul colecționistic. Am plăcerea să vă prezint mai jos una dintre piesele de rezistență ale atelierului, recent intrată în arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală.
În studioul cu cortină groasă ca fundal și covor cu model floral, imensă și chiar din mijloc ne izbește imaginea unui cărucior cochet, cu sistem complex și eficient de suspensii, menit să atenueze șocurile unor drumuri și trotuare nu încă în întregime asfaltate.
Latura dinspre noi a căruciorului este împărțită de o linie curbă în două zone cu culori distincte, alb și stacojiu. Da, stacojiu, pentru că fotografia realizată în anul 1938, iunie 3, este colorizată, probabil chiar cu culorile reale ale căruciorului. În stânga, mânerul de care adultul, dădacă sau membru al familiei, se folosea la ghidarea landoului. În dreapta, monograma BL. Am glumit spunând că aceste litere reprezentau marca Bela Lugosi: la fel de bine puteau fi un acronim de la Blaha Lujza, sau de la orice altă împerechere de nume, nu atât de ilustre ca cele ale actorilor de film și teatru de care am pomenit mai sus, dar care făceau referire la familia căreia îi aparținea fetița.
Căci din imensul landou se ițește capul unei fetițe mici, cu părul ridicat moț în creștetul capului, și cu o cămășuță încheiată la gât, cu motive florale de o etnicitate incertă, maghiare sau românești, la alegere…
Iar alături, din dreapta fetiței, ne privește un ursuleț maroniu, demn urmaș al fioroșilor urși bruni din munții Carpați. Un Teddy Bear, nu știu unde anume fabricat: jucăriile pentru copii nu sunt specialitatea mea, mai puțin încă decât cea a landourilor… Cu siguranță însă era jucăria preferată a fetiței de câteva luni, care ne privește cu nevinovăție din adevăratul turn de apărare, mobil, care era landoul…
În curând se vor face 87 de ani de la fotografierea fetiței, a ursulețului și landoului. Nu știm dacă puiul de om prezent în fotografie se mai află printre noi. Dar de la distanța atâtor ani, un moment delicat din copilăria cuiva ne mai încântă și astăzi privirile…
