Și uite-te la ei, că nu mai fac voia Lui Dumnezeu!
Și nu mai ascultă poruncile Lui!
Și vorbele Lui Le uită!
Și vor să îi credem că Îi urmează, dar pe buzele lor este fățăria, și minciuna, și neadevărul!
Și pe buzele lor stă otrava, și cuvintele lor ard, și răsufletul lor este mai greu ca pucioasa!
Și nimica din ce spun nu e adevărat!
Că ar vrea ca nisipurile deșertului, și valurile mării, să li se supună!
Și folosesc descântece, și farmece, și vrăji!
Doar li s-ar supune lumea, și creația Cea minunată a Lui Dumnezeu!
Dar ei nu văd că strădania lor este in pustiu?
Și nădejdile lor sunt mai goale decât baloanele de săpun?
Și nimica nu vor avea să dobândească!
Dar tot încearcă, cu puterile lor cele înșelătoare, să ne smintească mintea, și să ne înșele cugetul, și să ne depărteze de la Cel Prea Curat!
Ci zilele lor sunt numărate!
Că nu au dreptate în Fața Lui Dumnezeu!
Și tot ceea ce clădesc, pe nisip se așează!
Și nimic din ce fac nu se așează pe Adevăr!
O, Doamne, cât de grea a fost viața mea!
Dar a fost nimica față de păcatele mele!
O, Doamne, Dumnezeul meu!
Cât mi-ai lipsit!
Că mă durea sufletul numai când mă gândeam la amintirea alinturilor Tale!
O, Doamne Cel Dulce!
Că nimic din ce Ți-am cerut nu mi-ai refuzat!
Arde inima mea, ca niște găteje uscate, de soarele iubirii Tale, o, Doamne al meu!
Și mă doare, și țipă, și se bucură!
Că numai de la depărtare când Te vede, se aprinde și se învârtoșează!
Și din nimica, înțelege totul!
O, Doamne, că nu am cuvinte să Te binecuvântez!
Și vine o vreme și mă liniștesc!
Și toate se așează.
Și lumina Ta, o, Doamne, nu mai arde!
Ci e lină!
Dar nu Te pot uita, o, Doamne!
Și sufletul meu se liniștește încet.
Când o să mi Te arăți din nou, o, Doamne?
