Acum o vreme cumpăram două fotografii format carte de visite, fără legătură explicită între ele, circumscrise spațiului vâlcean, dar separate în timp de 35 de ani. Adică de aproape două generații…
Una dintre ele mi-a redeșteptat de curând interesul. Fotografia înfățișa un flăcău bine clădit, cu o îmbrăcăminte amestecată, țărănească și urbană deopotrivă.
În picioare, ghete, acoperite de pantalonii albi, iar deasupra o fustanelă de aceași culoare, lungă până aproape de genunchi.
Garderoba era completată de o scurtă de piele, cu mâneci lungi, nasturi la două rânduri, cu două buzunare mari în față și cu guler răsfrânt, deschisă la ultimul nasture și lăsând să se vadă cămașa, și parcă o eșarfă albă legată la gât.
În mâna stângă o carte este întredeschisă, cu degetul mare între file, într-un gest universal cunoscut tuturor elevilor.
Tânărul este deci un studios, urmând o școală mai înaltă decât cea primară.
Șapca de elev este așezată pe masa octogonală, de care tânărul își reazămă mâna dreaptă, atent să nu dea jos ghiveciul cu flori, nelipsit din orice studio fotografic care se respectă.
În spate, un decor de pânză, prins de zid, înfățișează în stânga noastră o ramură de copac, iar în dreapta câteva plante anemice, ieșite dintr-un ghiveci de pe un alt taburet înalt, toate pictate. Reale sunt doar câteva plante ornamentale, din care se ved numai partea superioară.
Deși nici o ștanță de fotograf nu este vizibilă, cred că este vorba de un fotograful I.K. Moldivanis din Râmnicu Vâlcea, activ exact în perioada care ne interesează. Absența siglei sale de pe fotografia aceasta este posibil să se datoreze faptului că a executat-o la Drăgășani, departe de laboratorul său, în timpul unui turneu realizat la cererea mai multor persoane, așa cum era obiceiul vremii.
Până aici, nimic anormal: alt băiat de la țară, dintr-o familie cu ceva bani, ajuns la studii la oraș, și dornic să se laude în fața fetelor de acasă cu o fotografie făcută ca la carte.
Informațiile care m-au intrigat se află însă pe spatele fotografiei.
Un scris educat a așternut pe lungul cdv-ului, cu cerneală neagră, șase rânduri de text:
Suvenir dela// amicul meu ne-// uitat Dimitrie Stănescu// comuna Amărăști Vâlcea// 1885 Maiu 5// Drăgășani.
Ulterior, la o dată neprecizată, au fost adăugate o primă ștampilă rotundă, o a doua ovală și trei rânduri cu scris lăbărțat, cu creion roșu gros:
ROMANIA// Minist. de Agric. și Domenii// Serv. de Insp. și Control// Centrala Obștilor și Exploatărilor Agricole, cu stema României Mari la mijloc;
PLASA BĂLCEȘTI// Regiunea V-a Agric.// ????ei Regiunei.
Textul scris cu roșu, care m-a lansat într-o veritabilă cercetare detectivistică:
Acesta este// Dtru Abagiu// din Palanga.
Pentru neștiutori, Palanga este un sat care a făcut întâi parte din comuna Amărăști, mai sus pomenită, după care a intrat cu Amărăști cu tot în comuna Nemoiu, în primii ani ai perioadei interbelice. Ambele țineau de aceași plasă cu orașul Drăgășani, Oltul de Jos la 1900, Drăgășani la 1925.
Amărăștii de aflau la 16 kilometri de Drăgășani, al doilea oraș al județului Vâlcea, sediu de judecătorie și de subprefectură. Lucru care îl transforma de la sine în destinația cea mai potrivită pentru studii. Până la Râmnicu Vâlcea distanța era de patru ori mai lungă…
Revenim.
Eram nelămurit. Cine avea dreptate: destinatarul de la 1885 al fotografiei, primite de la neuitatul prieten Dimitrie Stănescu, sau posesorul scrisului de la 1920, care ține să îl corijeze pe primul, la 35 de ani distanță?
Mister…
După câteva ore de studiu, am reușit să identific câteva jaloane:
Primo, Regiunile agricole fuseseră înființate în anul 1917, în cadrul fiecărui județ, prin Decizia Ministerului Agriculturii din 4 decembrie 1917. În fruntea lor se afla câte un agronom, subordonat Consilieratului agricol.
Secundo, Centrala Obștilor sătești și a exploatațiilor agricole fusese înființată prin Decretul Lege nr. 3.922 din 31 decembrie 1918, relativ la înfiinţarea Casei centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi satenilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 225 din 31 decembrie 1918.
Primul din cele două acte normative fusese emis în Moldova, adică în partea de Românie aflată sub administrație românească, și doar aici își putuse găsi aplicarea la vreme. Cât despre cel de al doilea, acesta căpătase putere de lege cu publicarea în Monitorul oficial, în ultima zi a anului 1918…
Cele două ștampile de pe vechea fotografie de la 1885 nu putuseră fi aplicate mai devreme de anul 1919. Și doar de atuncea putuseră avea o relevanță în viața juridică de zi cu zi a Regatului Român.
Ștampila rotundă avea o adresabilitate generală, fiind folosită de reprezentanții Secției de Inspecție și control. Ea nu putea fi aplicată deci decât de u inspector sosit de la București.
Ștampila ovală era însă una locală, a plasei Bălcești, care făcea parte din Regiunea a V-a agricolă a județului Vâlcea.
Având în vedere că județul avea nouă plăși de toate, și existau cinci regiuni, este plauzibil ca să revină două plăși de regiune, cu plășile Bălcescu și Drăgășani, cele mai sudice, făcând parte ambele din aceeași regiune a cincea…
Dacă este ușor să înțelegem raționalitatea aplicării celor două ștampile, nu este deloc clar de ce a avut los corectarea brutală, și nu știm dacă și corespunzătoare realității, a identității persoanei din fotografie.
Explicația va reieși de la sine, dar numai după ce vom da mai jos contextul social al epocii de la 1885, și mai apoi și celei de început a perioadei interbelice.
La vremea fotografiei noastre existau școli atât în Amărăști, cât și în Drăgășani. Ceea ce a atras pe tânărul Dumitru Stănescu din Amărăști era cu siguranță nu o simplă școală generală, ci altceva, cu o miză majoră pentru el și pentru familie: Școala Viticolă din Drăgășani, înființată cu doi ani mai devreme, în 1883.
Inutil să spun cât de importantă era meseria de viticultor cu diplomă într-un bazin viticol atât de important ca cel al Drăgășaniului!
Și să nu uităm nici pe cei cinci viticultori din Amărăști, cu suprafețe de vie între 5 și 10 hectare, menționați în documentele vremii!
Altfel spus, indiferent dacă opta să rămână acasă, la părinți, sau să lucreze pentru o mare exploatație viticolă și vinicolă, tânărul avea viitorul asigurat…
Argumente conjuncturale, veți zice. Da, dar relevante!
Din economia fotografiei pe care o studiem rezultă că demersurile școlare ale tânărului au fost încununate de succes, iar acesta a reușit să își facă o carieră în viticultură. Probabil în sectorul privat, net mai bine plătit decât cel public.
La începutul războiului nostru, în 1916, eroul nostru ar fi avut cam 47-48 de ani. Datorită vârstei nu mai era supus mobilizării, și cu maximă probabilitate nu a participat la lupte. Iar ca specialist viticultor germanii l-au folosit cu siguranță în sistemul lor de spoliere economică și mai ales agricolă a României, viticultura inclusă.
Credem însă că situația s-a schimbat radical în perioada de după război.
Exploatarea sălbatică a resurselor agricole e către ocupanții germani a generat mari probleme pentru agricultura românească imediat după război, și aceasta inclusiv în domeniul viticol.
În schimb o carieră publică oferea o stabilitate pe care sectorul privat nu o ai putea garanta.
Calitatea de viticultor cu studii și atestat, ca și reformele agricole din anii 1917 și 1918 au generat oportunități de angajare care nu puteau fi ignorate.
De aceea cred că Dimitrie Stăncescu a optat să devină angajat al Statului Român, într-o poziția de șef sau subșef de regiune agricolă, asigurată de studiile de specialitate și de experiența profesională, într-o perioadă în care țara era secătuită de bărbați și ducea o lipsă acută de competențe.
Iar poziția aceasta de conducere venea la pachet cu o serie de avantaje financiare și de facilități administrateive.
Gratuitate totală, sau măcar reducere de 50% la transportul pe Căile Ferate Române, de exemplu.
Aceasta este situația cu cel de al doilea CDV, cel din anul 1921.
Și care este o simplă fotografie lipită pe carton, având pe spate următorul text, însoțit de o ștampilă:
Revizoratul Școlar Vâlcea// Se certifică de noi că dl.// At. Stănciulescu este învă-// țător la școala Glăvile// Peșteana Vâlcea, și are// dreptul să călătorească// cu reducere de 50%// pe CFR cl. II.// Această fotografie îi// servește în loc de carnet// de identitate.// Revizor școlar Vâlcea// P. Ro???// 15 IV 1921.
Ștampila, rotundă, este într-adevăr a Revizoratului.
Pe baza celor de mai sus cred că, imediat supă război, autenticul Dimitrie Stănescu, viticultor diplomat, șef sau cel puțin subșef al Regiunii agricole a V-a din Vâlcea, din subordinea Centralei Obștilor și Exploatărilor agricole, beneficia de anumite avantaje administrative, nesupuse uneor reglementări atât de stricte precum cele ale Căilor Ferate Române.
Pentru primirea lor era nevoie de o legitimație.
Pentru că formularele administrative se epuizaseră sau fuseseră distruse în timpul anilor de război, era suficient și un simplu cdv al beneficiarului.
Ori, în perioada grea a anului 1919, o astfel de solicitare îndreptată către fotografii locului era de neîndeplinit.
Războiul tăiase liniile normale de aprovizionare cu materiale fotografice, din timpurile de pace, și dusese la o penurie cronică, mai ales în provincie.
De aceea eroul nostru s-a adresat vechiului său prieten, și probabil actual coleg, cu rugămintea să îi restituie vechea fotografie, urmând ca la venirea unor vremuri mai bune să i-o returneze.
A avut timp să obțină la prima vizită a unui inspector de la București Ștampila Serviciului de Inspecție și Control.
Pe cea de la plasa Bălcești, unde lucra, a aplicat-o probabil el însuși.
Iar apoi, o dată cu normalizarea situației economice, și-a făcut o legitimație în toată regula.
Pe cea realizată ad hoc, pe vechea sa fotografie, a restituit-o colegului și prietenului său.
După care însă la scurtă vreme Dimitrie Stănescu a decedat.
Ar fi avut cam 50-51 de ani. Sănătatea tuturor fusese șubrezită de neajunsurile și lipsurile războiului. Iar apoi tifosul exantematic și gripa spaniolă uciseseră, la rândul lor, nenumărați oameni, care aveau un sistem imunitar deja slăbit și se aflau în imposibilitate să acceseze un sistem sanitar funcțional.
Căci și acesta fusese dezorganizat de război, și așa rămăsese o vreme…
Cel care primise fotografia cu 35 de ani în urmă fusese cu maximă probabilitate coleg cu Dimitrie Stănescu la aceași Școală de viticultură din Drăgășani. Și, ca absolvent de viticultură în marele Bazin Viticol al Drăgășaniului, rămăsese, la fel ca și prietenul lui, pe aceleași meleaguri sud vâlcene.
Când moartea cea nemiloasă a curmat firul vieții prietenului său a zis că e păcat ca altcineva să nu beneficieze în continuare de avantajele administrative ale decedatului.
Un prieten, un consătean, sau poate o rudă. Nu vom ști niciodată sigur.
Am văzut că și în cazul căilor ferate sacrosanctul Carnet de identitate CFR fusese înlocuit, chiar și în al treilea an după război, de o banală fotografie format carte de visit, cu o simplă și singură ștampilă.
A fost suficientă adăugarea pe legitimația ad hoc a unui scrisul lămuritor, de la 1920 credem noi, și care precizează că în fotografie apare nu Dumitru S., din Amărăști, ci Dumitru A., din satul vecin al aceleiași comune, Palanga.
Era doar scris cu creionul roșu, culoarea șefilor și a autorităților discreționare, și era însoțit de două ștampile. Nu de una!
Cred că beneficiarul acestei mici și nevinovate (vorba vine!) substituții de persoane a avut câțiva ani mai înlesniți.
De câți metri de pânză, de câte lemne de foc, și de câte multe alte avantaje o fi beneficiat Dumitru A.?
Nu vom ști cu exactitate niciodată.
Dar doar așa se explică ciudata prezență pe o fotografie a două ștampile administrative agricole, și a unui text tardiv, care contrazice o afirmație categorică a primului proprietar.
Căci este imposibil ca destinatarul suvenirului de la 1885 să fi fost atât de hăbăuc încât să îl confunde pe neuitatul, repet NEUITATUL său prieten cu un altul! Pentru că atunci nu ar mai fi fost neuitat…
Și iarăși nu văd rostul aplicării a două ștampile administrative agricole pe un CDV, dacă acesta nu ar fi slujit la ceva anume, ca în cazul legitimației CFR sui generis.
Cred și că schimbarea identității unui Dumitru într-a altuia, contrazicând explicit textul vechi, nu avea sens decât dacă ar fi adus un avantaj semnificativ celui de al doilea.
Iar uzurparea de identitate pe care cred că am dovedit-o nu ar fi putut fi eficientă decât în perioada de dezorganizare administrativă generată de distrugerea arhivelor din anii imediat următori Primului Război Mondial.
Dezorganizare probată prin cea de a doua fotografie, din anul 1921.
Când procedurile administrative erau încă laxe, și nimeni nu stătea să ia la mână toate documentele…
Cititorule, ești liber să nu fii de acord cu mine. Să spui că am fantezie în exces, cât pentru alți o mie.
Bine, sunt de acord cu tine.
Te provoc atunci să găsești tu însuți o explicație validă.
Eu cred însă că am deslușit misterul acestei neobișnuite fotografii!
Pe curând!
