În România, ziua de 1 Mai era sărbătorită în mod tradițional sub numele de Armindeni, ca o sărbătoare a începutului de vară, când vegetația își intră cu totul în drepturi. Era o zi în care oamenii se bucurau și se distrau. Se încingeau hore peste tot, iar privitorii se cinsteau din plin din nelipsitele ulcele și căni cu vin.
Această sărbătoare câmpenească a fost, dealtfel, surprinsă în pictura lui Theodor Aman, Petrecere de 1 mai, popularizată în rândul marelui public prin intermediul unei cărți poștale editate de către C. Sfetea în cadrul colecției Artiștii Noștrii, undeva în jurul anului 1910, alături de alte tablouri reprezentative ale picturii românești.
Și înainte de primul Război Mondial, și în perioada interbelică, ziua de 1 Mai era petrecută de obicei afară, în curte sau la pădure. Familiile înstărite începuseră, în anii 30, să iasă de Armindeni cu mașinile în poienile marilor păduri aflate în apropierea principalelor orașe ale țării. În cazul Bucureștiului vorbim de pădurile Andronache și Pasărea pentru middle class, și de Băneasa pentru cei cu mai mare dare de mână. Petrecerea câmpenească era însoțită de multe ori de acompaniamentul câtorva lăutari țigani, pentru mai plăcutul consum de delicatese culinare și băuturi, vin mai ales.
Peisajul acesta idilic și tradițional a fost tulburat, în anii 90 ai secolului 19, de o inovație de peste Ocean: sărbătorirea, tot pe 1 mai, a Zilei Muncii, legiferată în Statele Unite ale Americii de puțină vreme, în memoria luptei sindicale a muncitorilor americani.
Un moment important în această nou calendar ideologic l-a reprezentat ziua de 1 Mai 1892, când socialiștii români au realizat, pentru prima dată, o mare manifestație la București, prima cu adevărat importantă. Fotografia realizată atunci a legitimat importanța mișcării muncitorești în cadrul istoriei naționale în hagiografia comunistă a anilor 1950 și 1960, când Gheorghe Gheorghiu Dej și colegii lui de Birou Politic trebuiau musai să arate că accederea lor la putere nu este doar rezultatul impunerii lor de către sovietici, ci este de fapt și mai ales rezultatul luptei de decenii a muncitorimii românești…
Trecerea în anul 1899 a celor mai importanți lideri socialiști în rândurile Partidului Național Liberal, din care unii, Morțun de exemplu, aveau să ajungă miniștrii, orchestrată de încă foarte tânărul Ionel Brătianu, nu a dus și la adoptarea de către liberali a sărbătorilor socialiste în general, și a celei de 1 Mai în special. Totuși, în perioada interbelică, establishmentul politic românesc va accepta ziua de 1 Mai ca sărbătoare oficială a muncii, iar Ministerul de Interne va da instrucțiuni ca muncitorii care doresc să sărbătorească ziua de 1 Mai să fie lăsați în pace, și să nu se ia nici o măsură legală împotriva lor. Trădarea generoșilor socialiști de la 1899 dădea, iată, roade, fie ele și cât de târzii…
După instaurarea comunismului pur și dur, în anul 1948, ziua de 1 Mai a devenit un moment important al noului An Liturgic comunist, așa cum am arătat și în alte studii ale mele. Era, de altfel, una din zilele libere acordate de către regim oamenilor muncii de la orașe și sate. Zi liberă, deci, dar cu manifestații obligatorii în toate orașele țării. În anii comunismului real, erai liber de la muncă doar ca să te încolonezi în rândul manifestanților pentru pace și comunism…
Fotografiile de presă ale vremii, ca și reprtajele cinematografiate la început, televizate mai apoi, arătau fețele „vesele” ale muncitorilor, care își exprimau cu „entuziasm” adeziunea la comunism. Era, vezi Doamne, doar ziua lor, ziua solidarității cu muncitorii din întreaga lume, inclusiv cu năpăstuiții proletari din țările capitalismului putred: Statele Unite, Marea Britanie, Germania Federală, Franța, Italia… Muncitori „oprimați”, care o duceau însă cu mult mai bine decât confrații lor liberi din România comunistă. Ipocrizie împinsă la maxim, ce mai!
Regimul comunist român a trecut, imediat după ce a preluat puterea, la educarea politică a maselor, după modelul sovietic, prin intermediul variantei locale a AgitPropului. Propaganda s-a desfășurat și prin intermediul a numeroase ilustrate și felicitări, copiate stilistic și din punctul de vedere al conținutului după cele sovietice.
Bineînțeles, culoarea roșie predomina, și neapărat apărea un 1 imens, alături de un MAI de dimensiuni gigantești. Ca regulă, în imagini erau nelipsite steagurile roșii, fabricile, uzinele și stâlpii de electricitate (electrificarea și industrializarea erau cele două marote ale comunismului incipient…), și, bineînțeles, fețele zâmbitoare și brațele viguroase ale proletarilor.
Unele din aceste felicitări sunt realizate de artiști talentați, care se vânduseră nu pentru un blid de linte, ci pentru unul cu caviar. Este și cazul lui A. Ciucurencu, al cărui 1 Mai Liber a fost reprodus în sute de mii de exemplare pe fața unei ilustrate editate la sfârșitul anilor 50. Pictorul înfățișează cu talent un grup de muncitori, bărbați și femei, cu steagurile roșii ale Partidului și cu nelipsitele lozinci cu texte mobilizatoare. Majoritatea sunt pedeștri, dar apare și un muncitor călare pe un cal alb, pus strategic în centrul imaginii. Altfel spus, puritate morală, atât pentru indivizi, cât și pentru cauza comunismului mondial!
O altă felicitare, din aceiași ani, este mai prozaică: un muncitor, în costum de lucrător industrial, ține cu mâna dreaptă steagul revoluției mondiale, iar cu stânga un lămpal de miner. Cu ambele picioare pășește, dintr-o zonă care pare a fi ca latitudine Uniunea Sovietică, pe un glob pământesc negru, de huilă presupunem, pentru a aduce libertate tuturor muncitorilor Pământului în general și lumii vestice în particular.
Anii 50 sunt, iată, atât anii victoriei muncitorilor și comuniștilor în România, cât și anii internaționalismului proletar. Dacă precedenta ilustrată era încă tributară unei viziuni dominate de Uniunea Sovietică, sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60 pune accentul pe colaborarea internațională a muncitorilor. Se vedea clar, și în imagistica comunismului (sic!), plecarea trupelor sovietice din România, în anul 1958.
Și se mai vedea ceva: jocul de balans între Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, bolșevic, și Partidul Comunist Chinez. Începând cu anul 1960, și mai abitir după aceea, apar cărți și ilustrate inspirate din arta marelui stat comunist est asiatic. Despre una din aceste cărți, anume Flori de prun, tradusă din chineză și cu ilustrații de Angi Petrescu Tipărescu, voi vorbi într-unul din articolele mele viitoare.
Ilustrata pe care v-o prezint este posibil să aibă același autor, fie și numai din cauza tratării foarte asemănătoare a ramurii de copac, prun sau cireș, care este vizibilă în partea dreapta sus a felicitării. Este de altfel și elementul care face aluzie la China Comunistă. Subtil, pentru că încă eram înconjurați de țări membre ale Pactului de la Varșovia, dar foarte clar pentru orice cititor atent al simbolurilor vizuale comuniste. În față este nelipsitul steag roșu al mișcării comuniste, iar jos un glob pământesc verde albăstrui pe care, de dincolo de orizont, se profilează un șir de muncitori, iarăși bărbați și femei (căci comunismul era un promotor al egalității de sex) de rasă și naționalitate incertă, deci generale. Și, ca o prezență timpurie, dinspre șirul cel lung al muncitorimii, zboară, eliberați de constrângeri, câțiva porumbei ai păcii… Apoteotică imagine, de care artiștii plastici afiliați regimului vor uza până la saturație în timpul nobilei Lupte pentru Pace a Secretarului General amator de premii Nobel…
De la mijlocul anilor 60, o dată cu accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, programul grafic al felicitărilor de 1 Mai se schimbă din nou, sub mai multe aspecte.
În primul rând, regimul renunță la editarea în tiraje de masă a ilustratelor având ca tematică ziua de 1 Mai. Dacă Gheorghiu Dej chiar luptase pentru instaurarea comunismului în țară din poziția de autentic muncitor industrial, Ceaușescu fusese mai degrabă un lumpenproletar, pantofar într-un mic atelier bucureștean din fundul unei curți. Pentru Ceaușescu solidaritatea internațională a muncitorilor era doar o lozincă, în aceeași măsură în care, pentru Gheorghiu Dej, fusese un adevăr de viață trăită.
De acum se generalizează, pentru uzul publicului, felicitările pliate la mijloc, de dimensiuni mici, cu un glob pământesc și un steag roșu pe față, și cu textul sacrosanct de 1 Mai alături. Câteodată apar și niște flori, iar treptat alături de steagul roșu, care nu mai este cel generic al mișcării muncitorești mondiale, ci cel al Partidului Muncitoresc sau Comunist Român, cu sigla la vedere, apare și tricolorul național, chiar dacă în al doilea plan.
Ziua solidarității internaționale a celor ce muncesc se autohtoniza și se naționaliza…
Tot în această perioadă felicitările de 1 Mai nu mai sunt destinate publicului larg, nu în aceași măsură ca până acum, ci încep să fie editate sau personalizate de diferitele organizații de partid, de la nivel județean sau de întreprindere, ba chiar de unele întreprinderi sau localități, fără referință directă la Partidul Comunist.
În scurta perioadă de liberalism economic și politic dintre 1968 și 1973 controlul partidului asupra societății se diminuează simțitor. Este momentul în care revista Urzica își ia curaj și editează, în cheie comică, o felicitare de 1 Mai fără nici o legătură cu mișcarea comunistă. Un glob pământesc umanizat, cu ochi, gură, chelie, păr și bărbie schematic desenate oferă privitorului trei flori albastre de nu mă uita. Stânga sus scrie Trăiască, cifra 1, imensă, este formată din spațiul alb din partea dreaptă a felicitării, iar dreapta jos scrie, alb pe negru, Mai. Culorile sunt maro roșcat și bej, ca fond, albastru pentru flori, alb și negru în rest. Nici o referință comunistă nu este vizibilă. Ziua de 1 Mai devine prilej de oferit flori, și nu mai are nici o comonentă ideologică. După 25 de ani de comunism, Armindeniul își reintră în drepturi!
După întoarcerea la ortodoxia comunistă, orchestrată de Nicolae Ceaușescu începând cu mijlocul anilor 70, felicitările de 1 Mai supraviețuiesc, în același regim de editare, în special de către județenele de partid, și se românizează și autohtonizează din ce în ce mai mult. Sigur, rămân ca elemente constante globul pământesc și textul de 1 Mai, dar construcțiile industriale apar din ce în ce mai rar, în timp ce ramurile înflorite sau chiar florile de-a dreptul, simboluri ale primăverii, apar aproape întotdeauna. Chiar și pe o felicitare concepută pentru ziua de 1 Mai, cu ocazia cele de a 60-a aniversări a creerii (sic!) Partidului Comunist Român, pentru uzul generalului maior, dr. Luigi Martiș, Comandantul Trupelor de Securitate…
Apogeul golirii de conținut ideologic îl exemplifică felicitarea expediată, de 1 Mai 1985, de către Maria Badea, prim Secretar al Comitetului Județean Satu Mare al Partidului Comunist Român. Pe prima pagină apare un grup de oameni ai muncii, nu numai muncitori, ci și țărani tineri, băieți și fete, îmbrăcați în costum național oșenesc, cu ramuri înflorite în mână și cu câțiva porumbei ai păcii deasupra lor. Iar în dreapta textului de pe pagina 3 vedem, pe verticală, un motiv folcloric de cusătură populară și, jos, stema județului. Confiscarea agendei vizuale a comunismului de început de național comunismul folclorizat și ruralizat al lui Ceaușescu, asezonat cu Lupta pentru pace reprezentată de sărmanii porumbei, și-a găsit un magnific și penibil sfârșit…
După Revoluția din Decembrie 1989 elementul ideologic comunist al sărbătorii de 1 Mai, puternic degradat și diminuat încă din anii 80, dispare cu desăvârșire. Ziua de 1 Mai redevine ceea ce fusese dintotdeauna: sărbătoarea Armindeniului, zi de ieșit la iarbă verde și de distracție, prilej, prin acordaarea de către guvern a unor punți de legătură cu weekendul, de relaxare în cadrul Minivacanței de 1 Mai!
Cititorule, sper să îți placă acest scurt excurs de imagologie vizuală. Și dacă te afli acum în binemeritata minivacanță de 1 mai, să îți tihnească și să îți fie de bine!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
