Lucrurile plăcute pe care le facem, călătoriile, petrecerile, întâlnirile, conferințele la care luăm parte sunt condiționate inevitabil de locul și timpul în care trăim.
Dar libertatea pe care ne-o oferă nu este condiționată de nimic.
La fel și cu prieteniile.
Câtă vreme sunt exemplare, pot fi oriunde și oricând.
…
Există două feluri de implicare în orizontalitate;
Cu tot sufletul și cu toată mintea, până ajung să îmi pierd conștiința unicității și a individualității mele;
Și cea bazată pe reflexie și înțelegere, în care fiecare dezvăluire a orizontalității mă ajută să mă înalț până peste fire:
Și în care urma pașilor cuiva pe nisip îmi aduce aminte de urmele lăsate de tălpile Aceluia, pe când mai hălăduia prin Lume;
Și unde zâmbetul trecător al unei tinere fete îmi trezește amintirea tuturor zâmbetelor pe care le-am văzut oarecând, de la Serafimi încoace!
Dar mai abitir mă deștept când ochiul meu se apleacă asupra grăuntelui de nisip, și văd de la adâncimea quarcilor până la grandoarea lanțurilor metagalactice, totul, într-o clipită!
Și atunci când mi se dezvăluie Splendorile Cele mai de Sus, ochiul meu cel de dinlăuntru le întoarce, și le văd mai jos decât Frumusețea Cea mai Simplă!
Când cel care se Înalță, își prăbușește deja Turnul Babel al egoului nemăsurat și al dorințelor nepotrivite;
Și când, iarăși, omul cel mai de jos se ridică prin îndreptățirea desăvârșită a dăruirii lui!:
Ochiul meu râmâne același, dar cu prăbușirea primului mă înalț, iar cu ridicarea celui de al doilea mă zidesc!
…
Văd cum din Acela au ieșit primele Lumini;
Și cum ele au întemeiat Universurile de până acuma:
Și cum s-au întors înapoi la Domnul!
…
Toate mi le-ai arătat, o, Doamne al meu!
Dar sufletul meu limitat stă să crape de arătările Tale!
Și ochii au imagini și vederi cât să le ajungă dincolo de timpii tuturor Lumilor!
O, Doamne, când mi-ai dat Cunoașterea pe care Ți-am cerut-o, trebuia să îmi spui că sunt fără de minte și neștiutor de Adevăruri!
Și să mă înfrânezi!
Și să mă supui măsurilor Tale!
Dar Tu Te-ai pus la mintea mea de copil, cea căzută și limitată!
Și mi-ai dat tot ce Ți-am cerut!
Și acum nu mai pot să scap de Darurile Tale, o, Doamne!
…
A trecut vremea ca nimica, și a albit părul meu, și s-a schimbat Lumea pe care o știam!
Dar Adevărurile Tale nu s-au clintit nici cu un micron de acolo de unde le-ai pus!
Și cunoașterea Ta încă tot mă doare, și mă urmărește!
Nesocotit am fost să îți cer așa ceva!
…
Dar a trecut Vremea cea tulbure;
Și s-au domolit Valurile cele pustiitoare.
Și am ieșit din Încăperea Încercărilor mele!
Cerul s-a clătit după Furtună.
Și ochii mei încep să vadă Raza Speranței:
Mi Te vei arăta, oare, în sfârșit?
