Dezrobirea, acum 169 de ani, a ultimei categorii de persoane dependente, aflate în proprietatea particularilor din Țara Românească, a însemnat dobândirea definitivă de către țigani, căci despre ei este vorba, a statutului de persoane libere.
Jumătate de mileniu de stare juridică subordonată nu putea fi depășită doar prin prevederile generoase ale legilor. Țiganii au beneficiat însă fără îndoială de avantajele libertății. Dar pentru o schimbare de substanță a stării lor sociale și a percepției în rândul populației majoritare ar fi fost nevoie de mult mai mult decât atât. Concepția modernă a discriminării pozitive mai avea de așteptat un veac și jumătate…
Așa că, în deceniile care au urmat, comunitățile țigănești de pe teritoriul României de astăzi și-au văzut de viață cum au știut și cum au putut. Mulți dintre ei erau nomazi: viața liberă a acestor ființe umane aflate într-o perpetuă deplasare a inspirat, în cheie romantică, pe mulți dintre scriitorii noștri din veacul al nouăsprezecelea.
Alte colectivități fie erau, fie au ajuns sedentare, fie și parțial. La marginea satelor mai mari și a orașelor se aglomerau bordeie și locuințe sărăcăcioase, formând așa numita Țigănie. În drumurile mele pe jos prin țară am avut ocazia să văd nenumărate astfel de comunități trăind la limita subzistenței în Sălătruc, pe valea Topologului, în Țara Loviștei, dar și în alte zone izolate.
În orașele mari, aflate într-o expansiune continuă, colectivități de țigani au ajuns să trăiască în cartierele mărginașe. Chiar dacă orașul încă nu ajunsese până la casele lor, fascinația banilor îi aducea pe acești oameni pe străzile acestuia, unde se îndeletniceau cu cel mai mărunt comerț sau cu efectuarea unor servicii, unele de utilitate imediată, altele doar de satisfacere a unor trebuințe sufletești: muzica, ghicitul în palmă sau în cărți, spectacolul urșilor îmblânziți.
Pentru românii din toate categoriile sociale din Regat țiganii, alături de evrei, reprezentau alteritatea etnică apropiată, ajungând să fie așa numitul străin din casă. Conotațiile țiganilor au rămas însă predominant pozitive, față de cele ale fiilor lui Israel, care erau valorizați negativ. Rolul religiei a fost, cu siguranță, cel mai important în acest sens: deși nedând prea des pe la biserică (nici mulți români nu se omorau cu firea să ajungă până acolo…), țiganii erau și ei ortodocși, deci suflete de creștini. În plus, dacă ne raportăm la anul 1930, românii și țiganii aveau o experiență de trai în comun de șase secole și jumătate, în timp ce colectivitățile de evrei se îndesiseră doar cu un veac și jumătate în urmă.
În plus, trebuie să știm că țiganii boierești trăiseră, de secole, în apropierea reședinței stăpânilor lor, lucrând la fierărie (canoanele bisericii ortodoxe interziceau creștinilor să lucreze cu focul, deci și metalele), la bucătărie, sau fiind pur și simplu slugi în casă. De nenumărate ori boierii, tineri sau bătrâni, se aprindeau după frumusețea precoce a câte unei irezistibile țigăncușe… Așa că nu rare erau situațiile în care în șatră ajungeau să își ducă viața nenumărați copii ai stăpânului, crescuți și trăind însă ca autentici țigani.
Românii apreciau și frumusețea sălbatică și masculină a țiganilor. Înalți, cu picioarele subțiri și pieptul lat, aceștia corespundeau standardelor estetice acceptate de către societatea dominantă.
Subiectul atât de savuros al vieții libere sau, în orice caz, diferite a țiganilor față de cea a restului societății a ajuns să intereseze de timpuriu pe români nu doar sub aspect literar, ci și imagistic. Impactul receptării țiganilor în lumea imaginilor este imens. Numai operele plastice consacrate subiectului ar asigura, cu siguranță, material pentru câteva volume consistente.
Lumea ilustratelor este și ea plină de chipurile fascinante ale țiganilor. M-am oprit doar la o selecție parțială a ilustratelor realizate pe parcursul a trei decenii, între 1905 și 1935, de câțiva dintre cei mai cunoscuți artiști fotografi ai vremii, raportate la lumea țiganilor nomazi sau seminomazi din mediul rural, dar fără a avea pretenții de exhaustivitate.
Considerațiile asupra modului în care este reprodusă realitatea etnografică pot fi regăsite, parțial, în articolul postat de mine astăzi, pentru estetica vizuală de până la 1918. Pentru cea de a doua parte a intervalului tratat aici, pentru a nu îngreuna mai mult textul, vă rog să așteptați o viitoare postare.
Am ales să vă prezint imaginile din acest articol într-o ordine totalmente subiectivă, fără mari pretenții științifice…
Căruțele: cu coviltir sau fără… Doar vizitiul, și eventual copii mici și femeile se deplasează în căruțe. Restul șatrei merge înainte, alături sau/și după acestea. Câteodată, în locul falnicilor cai cu care țiganii se mândresc atât de tare, pentru distanțe mai scurte și deplasări de o zi este folosit câte un simpatic măgăruș.
Corturile: dacă șatra este numeroasă, și corturile sunt așezate în bună rânduială. Dacă se deplasează o singură familie, bărbat, femeie și copii, iar vremea este călduroasă, este de ajuns și o pânză groasă prinsă sumar pe niște suporți de lemn.
Mâncarea: femeile sunt cele care o prepară. Ele mestecă în nelipsita mămăligă din tuci, servită pe masa rotundă și joasă în jurul căreia se vor strânge cu toții. Dacă la masă este carne, toată lumea rupe cu nădejde, indiferent de vârstă.
Bărbații: poartă barba, mustața și părul lung, netuns. Toți au chimire late, fără de care n-ar fi bărbați. Maturii trag din lulea. Adolescenții își păstrează obrazul curat.
Femeile: tinere sau bătrâne, fumează fie lulea, fie țigări. Cât îl au își strâng părul în cozi groase. Frumoase în prima tinerețe, ajung la maturitate și bătrânețe desfigurate de viața grea pe care o duc.
Copiii: neastâmpărați, îmbrăcați (în cazurile fericite) cu câte o cămășuță sau, cei mai măricei, în haine care imită pe cele ale adulților, ajută și ei la micile treburi ale gospodăriei.
Ursarii: pe toate drumurile țării, de la munte la câmpie, grupuri mai mari sau mai mici de ursari trec cu de la unul la trei urși. Populația satelor îi privește ca pe adevărați magicieni: în tot cazul, peste tot lumea se adună ca la urs… Urșii alungă, cu puterile lor magice și cu jocul lor, răul, chiar și din oasele reumatice ale bătrânilor călcați de dihanie…
Meșteșugari: bărbații lucrează fie metalul, fie lemnul, pentru vasele trebuincioase în casele românilor. Putinile de lemn sau vasele de cositor, de felurite dimensiuni, sunt de trebuință orișicui. Câteodată în colțul imaginii se strecoară câte un puradel gol goluț…
Vânzători cu amănuntul: sarcina o îndeplinesc mai mult femeile, care plasează în sate sau pe la târguri ce au făcut bărbații lor.
Ghicitori și muzicanți: fie că ghicesc la ei în șatră, unde curioșii își fac curaj să ajungă, fie că se urcă pe câte un vapor de pe Dunăre, ca în rara imagine pe care v-o prezentăm, alături de un ursar, ghicitul este o specialitate feminină, după cum jucatul urșilor este una masculină. Cât despre muzicanți, aceștia nu sunt atât nomazi, cât mai degrabă transhumanți, urmând însă nu turmele, ci nunțile, botezurile și petrecerile, de la un sat la altul… excepție fac acei cântăreți instrumentiști care însoțesc ursarii și le asigură fondul muzical, și care le împărtășesc acestora seminomadismul.
Am trecut, în goana imaginilor și a anilor, prin viața acestor ultimi nomazi ai Europei. Specialităților urbane ale lumii țigănești, mai ales ale celei bucureștene, le rezervăm însă un episod viitor.
La final țin să precizez că folosirea, în acest studiu, a cuvântului țigan, în locul termenului rom, nu are și nu își propune să aibă nici o conotație negativă sau peiorativă, și a fost luată inclusiv datorită faptului că se referă la o perioadă din istoria României și a comunității rome în care singurul termen referențial la această comunitate era acela de țigan. Factorul determinant a fost însă că, în urma discuțiilor cu un număr semnificativ de membrii ai comunității rome, pe care îi cunosc de multă vreme și cu care am dezvoltat bune relații de-a lungul a câteva decenii, aceștia au considerat că folosirea termenului țigan în contextul dat este potrivită și justificată de contextul istoric.
Nota bene: pentru facilitarea cercetării și pentru curiozitatea cititorilor, fac următoarele precizări:
-imaginile 1, 6,17,23-24 sunt realizate de amatori, diferiți unul de altul, cca. 1930, cu excepția poziției 23 care este datată 01 ianuarie 1928.
-imaginea 2 este realizată de editura L. Wandelmann, București, cca. 1925.
-imaginile 3-4 sunt scoase de Foto Roler Oscar, Brașov, str. Porții 14, cca 1930.
– imaginea 5 este realizată de un fotograf german din timpul ocupației, cca. 1917.
-imaginile 7-12, 19, 21 sunt scoase de J. Fischer, Sibiu,, cca 1933, în cadrul seriei de țigani căldărari, imaginea 13, cca. 1937, în afara seriei, imaginea 22, cca. 1935, în seria de țigani corfari.
-imaginile 14-16 sunt realizate de Fotografia N.I. Norland, București, cca 1933.
-imaginea 18 este scoasă de editura C. Sfetea, București, cca 1905.
-imaginea 20 este realizată de A. A. Chevallier, Piatra Neamț, cca 1935.
