Acum aproape jumătate de veac, în căutările mele frenetice și întemeietoare prin anticariate, descopeream lumea fascinantă a revistelor românești din anii 50. Culorile vii ale coperților îmi imflamau imaginația, și așa debordantă, și mă transportau cu totul în lumea lor de îndrăzneală și de încredere nețărmurită în puterea și înțelepciunea Omului.
Mult mai târziu mi-am dat seama că avusesem de-a face, la începuturile devenirii mele intelectuale, cu realismul socialist în formele lui cele mai seducătoare și manipulative. Conceput și promovat de către conducătorii sovietici în măreața Uniune Sovietică, acesta își atinsese deja maturitatea în anii 40, pentru ca apoi, la sfârșitul acestora, să fi fost exportat cu sârg în întreg lagărul comunist, din care Republica Populară Română făcea deja parte.
Realismul socialist era de altfel un mijloc puternic pentru remaparea cu maximă eficiență nu doar a minților copiilor și adolescenților, ci și ale oamenilor simpli de la sate și orașe. Și, pentru că în promovarea lui au fost cooptați artiști plastici de certă valoare, a dat naștere unor picturi și sculpturi remarcabile, care se constituie într-un capitol pe nedrept ocultat în istoria artei și civilizației românești.
Operele literare scrise la comanda Partidului erau sau nu erau citite de populație: dar afișele care împânzeau toate colțurile țării nu puteau fi nicidecum ignorate. La fel ca și coperțile colorate ale revistelor de propagandă culturală și ideologică ale noului regim.
Pentru mai bine de un deceniu Realismul Socialist s-a lăbărțat, triumfător, în toate chioșcurile de ziare din orașele României Populare, și la toate colțurile și punctele de difuzare a presei din întreprinderi, cooperative și sedii de partid.
După 1958, o dată cu retragerea trupelor sovietice din România, parcă și stilul acesta triumfalist a dispărut. A fost înlocuit cu altul, mai cerebral, dar și mai anost, mai palid și mai puțin atractiv pentru oamenii simpli. Roadele târzii ale stalinismului estetic fuseseră culese, și în locul lor fuseseră plantați alți copaci…
După o paranteză de jumătate de veac, coperțile desenate ale revistelor din anii 50, și mai ales de la începutul lor, au început să mă pasioneze din nou. De data aceasta ca un exemplu de aplicare a teoriei ariilor laterale în domeniul editorial, al cărților și revistelor de la începuturile regimului comunist.
Perioada de la începuturile secolului trecut șipână în primii ani postbelici fusese o epocă de aur a coperților de carte. Este drept, majoritatea lor erau și au rămas anonime, din cauze foarte variate, însă altele au fost semnate de către artistul ilustrator, într-un act de recunoaștere a importanței muncii lor în fața marelui public. Prea rar autorul coperții era menționat pe pagina de titlu, sau altundeva în carte, cu excepția cazurilor în care era vorba de un mare pictor, sau de o ediție bibliofilă, cu copertă și ilustrații anume realizate pentru volumul respectiv. Regula era ca ilustratorul să își pună semnătura pe copertă.
Sub influență sovietică, începând cu anul 1945 editorii români renunță treptat la acest obicei, și, în oficinele editoriale controlate de Partid sau afiliate acestuia, numele artistului care realizează coperta sau ilustrațiile începe să fie menționat la interior, fie înaintea paginii de titlu, fie pe contrapagină. Vechiul stil supraviețuiește doar la marile edituri din interbelic, care își continuă activitatea după război, dar și acolo într-o măsură mai restrânsă.
După naționalizarea editurilor, din 11 iunie 1948, vechea practică dispare aproape cu totul.
Și totuși, încă un număr de ani, în România Populară unele coperți continuă să fie semnate.
Este vorba de coperțile de reviste, cu ilustrații mobilizatoare și strălucitoare, de care vorbeam la început.
Câțiva ani buni după 1948 o parte a acestora continuă să fie semnate, discret, în câte un colț al coperții, de către autorul desenului respectiv.
În imaginarul ideologic al vremii, revistele erau cu siguranță importante pentru propagandă și, secundar, pentru divertisment, dar în centru se aflau cărțile. În continuarea unui iluminism întârziat de sorginte îndepărtat masonică, volumele tipărite erau cele mai importante. De aici, strictețea mai mare cu care se aplicau în cazul lor directivele și noile reguli. În schimb, în cazul revistelor ilustrate vechile practici editoriale se difuzaseră lent dinspre centrul sistemului editorial către zonele mai puțin importante, și supraviețuiesc acolo încă un timp, atunci când deja dispăruseră din centru.
În vânătoarea de coperți semnate pe care am pornit-o de ceva vreme am ajuns, în cele din urmă, și la colecția mea de Știință și tehnică pentru tineret, cuprinzând cam jumătate din numerele apărute. Prea puțin pentru concluzii exhaustive, dar suficient pentru o analiză preliminară. Am găsit 3 ilustratori cu coperți semnate, în anii 1949, 1950 și 1951. Primul, Ghe., și ultimul, M. Ionescu, nu îmi spuneau prea multe. Însă inima a început să îmi bată mai repede când, în colțul din dreapta jos al numărului 16, din septembrie 1950, am descoperit un D. minuscul. Am răsfoit cu mare atenție revista, în căutare de alte elemente interesante. În interior, nimic relevant pentru căutare. Răbdarea și tenacitatea mi-au fost totuși răsplătite: pe coperta 4 același D., care m-a dus imediat cu gândul la o mai veche cunoștință comună: Ion Dem Demetrescu. Căci despre el este vorba!
Ilustratorii de carte în perioada interbelică și după război, obișnuiau să semneze atât într-o formă extinsă, cât și într-una rezumată. Sunt multe exemple în acest sens, dar menționez aici doar studiul meu mai vechi, Pictorul D. Stoica, ilustrația de carte și reclamele la batistele Pyramid. Nu aveam deci emoții în privința identificării, cu atât mai mult cu cât mai văzusem, ici și colo, acest tip de semnătură al lui Dem. Eliminarea oricăror semne de întrebare a venit doar puțin mai târziu: numărul 13, din iunie 1950, avea în colțul din dreapta jos semnătura iconică a lui I. Dem Demetrescu, acel Dem pe care orice ochi exersat îl poate recunoaște dintr-o mie!
Iată deci că Dem nu a fost doar colaboratorul a nenumărate reviste pentru copii, ci și al unei publicații adresate tineretului. Și încă a celei mai iconice dintre acestea!
Îmi rezerv plăcerea să continui cercetarea și asupra numerelor din revistă pe care nu le am în colecție. Promit să vin cât de curând cu informații noi.
Până atunci, câteva concluzii preliminare pot fi însă trase.
Primo: Dem nu era doar un artist al copilăriei, ci și al tinereții. Nuanțare importantă a unei îndelungate cariere… Iar sursele sale de inspirație nu constau doar din folclorul românesc sau povestirile exemplare ale umanității, ci și din domenii mult mai variate ale culturii. În cazul nostru, toate cele patru coperți se inspiră din cea mai acută modernitate științifică, fie și dacă nu am vorbi decât de splendida rachetă cu profil falic, ce se înalță vertical din cea mai mundană orizontalitate, către stele… Vis pe care, de altfel, Uniunea Sovietică avea să îl materializeze în 1957, cu Sputnik. primul satelit artificial al Pământului. Dem, artist al explorării cosmice!
Secundo: este posibil ca și alte coperți ale revistei Știință și Tehnică pentru tineret să fie realizate tot de Dem. Așa cum am arătat, nu este el singurul ilustrator al coperților publicației. Am identificat deja doi alții, pot fi însă mai mulți, și chiar mai mulți decât cei care își semnează desenele. Până la vreo uluitoare și lămuritoare descoperire arhivistică, atribuirile vor putea fi însă realizate doar stilistic…
Tertio: este posibil ca Dem să fi fost autorul și al altor coperți de reviste din epocă, altele decât cele arhicunoscute, dedicate vârstei copilărești.
Vă mulțumesc pentru curiozitate și răbdare! Una nu merge fără cealaltă!
Și promit să finalizez cât de curând cercetările mele asupra lui Dem, pe cele trei linii de acțiune menționate mai sus.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
