Bradul de Crăciun are, la începutul poveștii noastre, o istorie de trei generații în spațiul cultural românesc.
Adus acum aproape două veacuri de coloniile nemțești venite de peste tot cuprinsul vechii Europei, pe primitoarele plaiuri românești, Bradul împodobit cu fel și fel de închipuiri și frumuseți își va sălta semnificativ relevanța socială cu descălecarea de la 1866 a principelui Carol, vajnic modernizator al României pe parcursul a aproape unei jumătăți de veac.
Și neobosit propagator al valorilor vestice, democrația și Bradul de Crăciun incluse.
Îmi face plăcere să împărtășesc cu dumneata, Cititorule, câteva pagini din această devenire a Bradului, pe parcursul unui deceniu.
Numai ce se terminase Marea Criză, care îi adusese la București pe Regele Carol II, iar la Berlin pe Adolf Hitler, iertat îmi fie paralelismul, că municipalitățile din România au trecut, hotârâte și determinate, la consacrarea unor ritualuri publice de solidarizare socială. Și de promovare a unor valori și divertismente colective, a l’americaine…
Bradul de Crăciun, inclus.
Ritualurile publice prin care se ofereau panem et circensis veneau de la strămoșii romani. Așa că nu este de mirare că o primă mărturie a instituționalizării divertismentului public, cu ocazia Sărbătorii Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, vine dintr-o localitate cu străvechi renume imperial, roman și habsburgic deopotrivă.
Băile Herculane își păstrau încă, în perioada interbelică, o parte din ștaiful imperial de care avuseseră parte aproape un veac, în vremea stăpânirii habsburgice. Marea Criză rupsese, însă, legăturile economice dintre fostul centru imperial austriac și marginile acestuia, în urma unor crahuri răsunătoare, bancare și nu numai, din timpul anilor 20 și 30. Și eliberase, astfel, vechile periferii de influența acestui Centru, aflat în decădere și diminuare. Lăsa deci, cu asupra de măsură, loc afirmării vieții provinciale, chiar dacă acum aflate pe teritoriul altor state, într-un mod imposibil de crezut și de conceput până atunci.
Bradul cu lumini strălucitoare, amplasat pe una din frumoasele esplanade ale Herculanelui de acum un veac, stă mărturie acestei revanșe târzii, dar deosebit de clare, a Periferiei față de Centru. Arăta bine, ba chiar foarte bine, și putea concura cu sorți de izbândă cu frații lui din spațiile publice ale Vienei și Bucureștiului…
În mod concret bradul, foarte înalt, este amplasat în fața foarte cunoscutului Pavilion al Băilor, și este luminat cu numeroase becuri incadescente, pe întreaga sa înălțime, cu o impresionantă concentrație chiar în vârf. Luminile lui eclipsează iluminația obișnuită a zonei, realizată prin elegante felinare de dinaintea Primului Război Mondial, și concurează cu cele al Pavilionului din spate.
Totul, realizat cu măiestrie și pricepere. Și cu scopul explicit, și reușit, de a creea turiștilor o stare de bine, și de bună dispoziție….
Din registrul public trecem acum în acela privat, intim și delicat al reuniunilor de familie prilejuite de Sărbătoarea Crăciunului.
La Dumbrăveni, actualmente o mică urbe transilvăneană, dar altădată unul din centrele urbane importante ale Ardealului, și mai ales ale comunității armenești de aici, o fotografie developată la Olga Barabas surpinde un copilaș care își primește, încântat, cadoul de Crăciun. Ba, chiar mai mult decât atât, se și pune să își călărească, de îndată, bidiviul primit în dar. Mâna protectoare a Mamei are însă grijă să își țină bine odorul pe căluțul de jucărie, care, nărăvaș fiind, ar fi putut la rigoare să își arunce din șa călărețul neexperimentat…
Și aici, ca și la Băile Herculane, vedem o mulțime de globuri și beculețe electrice. Acestea sunt însă potrivite cadrului intim al camerei, pe care o luminează lin și blând, dintr-un colț. Printre ele apare un Moș Crăciun cu îmbrăcămintea lui clasică de acuma, precum și numeroase steluțe și fulgi de nea.
Sunt prezente și lumânările tradiționale din ceară, turnate în forma festivă a unei frânghii răsucite la nesfârșit, și care dau astfel un aspect festiv momentului. Însă faptul că lumânările nu sunt aprinse ne arată clar că fotografia este luată înainte de noaptea propriu zisă a Crăciunului, pe parcursul serii, probabil, dar înainte de aprinderea festivă a acestora, moment care și marca, de altfel, începutul formal al Sărbătorii Crăciunului…
Din sufrageria înstăritei reședințe burgheze ardelenești capriciile surselor arhivistice ne duc într-o modestă casă din Țara de Jos, Moldova.
Locul bradului înalt, cu multe ramuri și bogat decorat, ocupând întregul spațiu dintre podea și tavan, este luat de un brăduț mic situat pe un postament înalt, așezat la rândul lui pe o măsuță joasă de lemn, amplasate în fața unui modest pătuț cu cadru metalic. Pe ramurile bradului vedem, răsfirată, o sârmă cu mici lumini colorate, și mai puțin de zece globuri colorate, agățate ici și colo. Suntem în dormitorul copiilor, folosit, poate, ca și modestă cameră de zi. Și departe, prea departe de fastuoasele sufragerii burgheze cu care ne-am obișnuit!
Ne aflăm în luna decembrie a anului 1935, în Vaslui, la patru ani de imaginile opulenților brazi din Băile Herculane și Dumbrăveni, și la cinci de la terminarea Marii Crize. Starea economică a acestei gospodării pare însă a fi rămas precară, marcată de drămuirea atentă a fiecărui bănuț. De aceeași, nu sărăcie, ci grijă de banul cheltuit, tipică micii funcționărimi urbane, se împărtășește și îmbrăcămintea copilului, în cazul de față o fetiță cu ochii luminoși, îmbrăcată însă într-o hăinuță simplă, în carouri.
În Vaslui Crăciunul încă nu adusese îndestulare…
Nu vedem nici prea multe jucării: o ulcică, câteva globuri, o carte cu desene pentru copii, o sticlă cu vreo băutură dulce pentru cei mici, cam la atât se reduc cadourile care au rămas în această gospodărie, din întreaga desagă a Moșului.
Chipul fetiței reflectă însă fericirea tipică perioadei Sărbătorilor, și dealtfel și a vârstei, chiar în mai mare măsură decât chipul ușor interogativ al mult mai bine îmbrăcatului și cadorisitului băiețel din Dumbrăveni. Fericirea, ca să fie, are nevoie doar de un minim nivel de confort, și de multă, multă iubire și afecțiune…
Mai trec cinci ani și câteva sute de kilometri, și ne regăsim lângă Bradul de Crăciun al unei alte familii înstărite, de data aceasta din Câmpina, în decembrie 1943.
Iarăși marea burghezie, cu conexiuni în exploatarea petrolului, în capitala acestui câmp petrolier asemănător celui texan, și aducător de uluitoare redevențe și salarii celor implicați în exploatarea Aurului Negru prahovean.
În casa cu camere înalte de mai bine de trei metri, un brad uriaș tronează într-un colț al sufrageriei. Ghirlande strălucitoare unesc crengile bradului, de care atârnă globuri mari și clopoței frumos sunători. Lumânările nu mai sunt din ceară, căci, aprinse, acestea reprezentau un risc de incendiu ridicat, ci sunt electrice, cu lumină lină și constantă. Unele globuri nu mai sunt rotunde, ci au forma unor conuri de brad. Iar într-o latură a bradului vedem atârnat un îngeraș delicat, tocmai sosit să ne aducă vestea cea bună a nașterii lui Hristos! În doar nouă ani asistăm la o schimbare radicală a ornamentelor folosite la împodobirea bradului. Deși încă numeroase, ele nu mai sufocă ramurile copacului, ci cele două părți se pun în valoare una pe alta.
Ceea ce se pierde ca și cantitate se câștigă ca rafinament…
Diferite sunt și cadourile pentru copii. Fetița, elegant îmbrăcată cu o rochiță cu falduri, și cu o fundă mare și cochetă în păr, ține în mână o păpușă imensă, jumătate cât ea. Iar sub crengile bradului se văd alte și alte păpuși, câteva sub forma unor fetițe drăgălașe, altele, abia bănuite, sub formă de animale.
Bogăția acestei gospodării nu ascunde însă îngrijorarea adulților. Într-o altă fotografie, îi vedem pe cei doi, soț și soție, alături de fetița lor, care admiră, fericită, cadourile primite.
Stăpâna casei se uită direct în ochii noștri, la 82 ani distanță, prin intermediul obiectivului fotografic. Încă tânără, frumoasă, chipul ei reflectă o bucurie reținută. În schimb, ochii bărbatului, simțitor mai în vârstă, cu o față trasă parcă de griji și nesomn, reflectă îngrijorări și preocupări ce nu puteau fi lăsate la o parte nici în seara de Ajun. Pe 1 august al aceluiași an aviația americană lansase un atac de proporții asupra Ploieștiului, cu rafinăriile sale, și a câmpurilor petrolifere din Prahova, de care averea și bunăstarea familiei ne par a fi direct legate. Atacul, numit Tidal Wave, Valul Ucigaş, fusese un eșec răsunător, dar la sfârșitul anului 1943, mai ales după dezastrul de la Stalingrad, soarta războiului înclina de partea Rusiei și a puterilor anglo-saxone. Cu consecințe fatale asupra Fortăreței Ploiești și a petrolului românesc, cel puțin atâta vreme cât România avea să rămână alături de Puterile Centrale. Cu marile averi vin și marile responsabilități, altfel zis!
Din materialul fotografic asupra căruia ne-am aplecat astăzi vedem cum obiceiul Bradului de Crăciun se manifestă, se propagă și evoluează din peisajul urban ex imperial al Banatului către marea burghezie a Ardealului și Valahiei, cu o paranteză în lumea micii burghezii din sudul Moldovei. Am optat să folosim exclusiv fotografii vernaculare, adică fotografii realizate de oameni obișnuiți, turiști și membri ai familiei, lucru care le asigură un plus de autenticitate. Și, în toate cazurile, am avut de a face cu un mediu urban, căci lumea țărănească nu interioriza încă, cu adevărat, acest comportament social.
Mâine vom reveni cu un alt articol, care va dezvălui alt aspect al obiceiurilor românești de Crăciun.
Toate cele bune, și pe curând!
