Preocuparea mea pentru felicitările românești este veche. Domeniu de o vastitate uluitoare, care explică faptul că, după mai bine de două decenii, încă nu am dat la lumină Marea Sinteză. În schimb aspecte mai restrânse ale subiectului mi-au prilejuit momente de încântare, atunci când reușeam să găsesc tonul adecvat și echilibrul potrivit dintre informația brută și expresia artistică…
Materialul de astăzi se apleacă asupra zonei de interferență dintre Familia Regală, așa cum apare în vechile ilustrate, reprezentarea anilor pe cărțile poștale și felicitările de Anul Nou. Subiect supus până acum doar colecționării, nu și studiului amănunțit. Studiul se împarte tematic, și nu cronologic, pe două teme mari. Prima dintre ele, mai intimistă și mai puțin expusă accesului publicului larg, va fi tratată mai jos.
În perioada din jurul anului 1900, Familia Regală Română era unul din principalii poli de interes public, din cauza prestigiului internațional și a puterii pe plan local. Existau deja trei generații ale familiei, cu două perechi mature, cea regală și cea princiară, dar și numeroși mici prinți și prințese, care promiteau stabilitatea dinastiei în viitor.
Datorită acestei poziții în societate, Casa regală nu avea cum să lipsească de pe piața cărților poștale ilustrate. Chipurile Lui Carol I și al Elisabetei erau prezente peste tot, și la fel cele ale lui Ferdinand și Maria.
Micii prinți, născuți și crescuți în mediu românesc autohton, erau încă și mai iubiți de oamenii simpli. În consecință toate editurile de cărți poștale care le multiplicau chipurile pe ilustrate nu doar că făceau un serviciu de imagine dinastiei, ci și încasau bani buni din asta.
Dinastia era extraordinar de populară.
Trebuie să mai adăugăm că, la sfârșitul anului 1899, începuse difuzarea în țară a primelor felicitări de Anul Nou care aveau ca element important, dacă nu chiar central, anul care urma să înceapă la 1 ianuarie. Până atunci nu fusese editată în România nici o felicitare de Anul Nou, fie chiar și numai în anul 1899, ca și întreprindere comercială adresată marelui public.
Motivul acestui brusc interes? Foarte simplu. Deși, tehnic vorbind, secolul 19 urma să se termine abia la sfârșitul anului 1900, la nivelul oamenilor simpli trecerea de la prefixul cu 8 la cel cu 9, pentru scrierea secolului din dată, altfel spus de la seria anilor 189… la cea a anilor 190…, genera un interes cu totul special. Comparabil, pentru cei puțin mai în vârstă, cu isteria trecerii de la un mileniu la altul, cu ocazia Revelionului anului 2000.
Aflat la conducerea Imperiului German de mai bine de un deceniu, împăratul Wilhelm II a sesizat importanța momentului din punct de vedere propagandistic, și a hotărât ca apariția noului secol, la 1 ianuarie 1990, să se transforme într-un spectacol public și solemn. Știrea ajunge până în paginile Universului din 1 decembrie 1899: Drapelele tuturor regimentelor vor primi panglici de amintire. Se fabrică și cărți poștale cu ornamentări speciale. Înțelegem acum rolul important care le-a fost rezervat felicitărilor de Anul Nou în celebrarea evenimentului în Germania, cel mai important producător mondial de cărți poștale la acea vreme. Efectele acestei hotărâri vor ajunge până departe, pe malurile prietenoase ale îndepărtatei Dâmbovițe, la București…
Interesul pentru marcarea trecerii de la un secol la altul nu lipsea nici în România. Ba chiar era atât de mare încât la sfârșitul anului 1899 Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, Bucuresci, în colaborare cu Direcția Generală a Poștelor din Regatul Român ia hotărârea tipăririi primei felicitări românești de uz public și general. Existaseră și până atunci felicităr de Anul Nou, unele spectaculoase, dar pentru uzul privat al câte unei mari firme românești. Acum era însă vorba de întreaga piață comercială a țării. Aceasta era deja inundată de ilustrate germane, dar cu textul în limba germană, sau fără text. Exista deci un loc gol în oferta de felicitări românești, anume acela al ilustratelor cu text în limba română. Acest gol trebuia umplut. Socec era o firmă inovativă, și a înțeles foarte bine această oportunitate. În plus era o firmă mare, și vocea ei se putea face ușor auzită de autorități în sprijinirea acestui demers. În consecință Poșta îi pune la dispoziție una din cărțile poștale simple, neilustrate, cu timbru verde de 5 bani imprimat, pentru realizarea primelor felicitări originale românești. Pe fața acestei cărți poștale neilustrate Socec va imprima o scenă tradițională de colind cu steaua, într-un peisaj rural înzăpezit. Sub peisajul hibernal apare textul La Mulți Ani 1900!
În data de 24 decembrie 1899 Direcția generală a Poștelor anunță că va pune în circulație pentru Anul Nou și sărbători cărți poștale ilustrate a cinci bani bucata, pe care publicul le poate utiliza pentru felicitări. Punerea efectivă în vânzare s-a făcut pe data de 28 decembrie 1899, datorită întârzierilor generate de zilele libere de Crăciun.
Anunțul Poștei asupra vânzării de cărți poștale ilustrate pentru Anul Nou și Sărbători, deopotrivă, ne face să credem că și varianta cu textul generic Felicitări, dar cu aceași imagine ca la ilustrata de Anul Nou a fost lansată cu acest prilej, pe 28 decembrie 1899. Altfel nu avea sens ca în comunicat să se facă deosebirea între cele două tipuri de felicitări, cele de Anul Nou și cele de sărbători. Și, deoarece această a doua categorie a fost lansată după Crăciunul anului 1899, nu s-a folosit termenul consacrat de Sărbători fericite sau vesele, ci cel generic de Felicitări, pentru a permite vânzarea acestora și cu ocazia celorlalte sărbători ale iernii 1899-1900, precum și în iernile următoare, fără discriminare.
Între timp însă companiile germane producătoare de cărți poștale auziseră mesajul Kaiserului, și acționaseră în consecință, inundând piața locală și mondială cu nenumărate felicitări de Anul Nou. Una din ele va găsi de cuviință să se ocupe și de îndepărtatul regat de la gurile Dunării. Așa că la sfârșitul anului 1899 Lith. Kunstanstalt Heinr. & Aug. Bruning. Hanau, s-a hotărât să scoată varianta românească a felicitării cu numărul 8849, LA MULTI ANI. 1899 1900. Ilustrată care îi făcea concurență directă celei românești.
Dacă până atunci marile edituri germane de cărți poștale trimiteau în România doar felicitări fără text, sau cu text în limba germană, de acum ele furnizează angrosiștilor români cantități impresionante de ilustrate cu textul în limba țării. Folosirea limbii române asigura o desfacere generală, la nivelul întregii populații românești, independent de cunoașterea sau nu, de către aceasta, a limbii germane. Stocurile vechi nu au mai fost reînoite, și s-au epuizat încet, încet. De acum noile cataloagele de ilustrate și felicitări care puteau fi consultate la angrosiștii bucureșteni de către onorata clientelă cuprindeau doar piese cu textul în limba română. Pe pe baza solicitării onoratei clientele se stabilea și numărul diferitelor cărți poștale importate.
Afacerea mergea strună, mărturie stând numeroasele anunțurile din ziarele cu rubrică de publicitate ale întreprinzătorilor autohtoni, care anunțau constant sosirea din străinătate a noi și noi loturi de uluitoare cărți poștale. Adolph Maier, important editor de cărți poștale care, în asociere cu D. Stern va face epocă în istoria cartofiliei românești, anunță triumfător, pe 12 decembrie 1899, ofertarea unui mare asortisment de cărți poștale umoristice, picante, flori de Crăciun și anul nou 1900. Mai ales de Anul Nou 1900, am adăuga noi.
Datorită acestor importuri masive, doar localizate prin folosirea urării clasice românești La Mulți Ani!, în loc de Frohes Neues Jahr!, sau a altora similare, și a numelui angrosistului respectiv pe post de editor, societatea românească a vremii a interiorizat foarte repede prezența anului scris pe fața ilustratei ca fiind una din variantele normative ale felicitărilor de Anul Nou. Anul, scris mai discret, sau lăbărțat obraznic pe întreaga dimensiune a felicitării, alături cu îngerași nevinovați sau cu scene ținând de obiceiuri mai lumești, a început să devină consubstanțial ideii de An Nou, și practicilor culturale aferente.
Altfel spus, devenea de bon ton ca românii cu dare de mână să trimită, la sfârșit de an, felicitări și din această categorie anume.
Casa Regală nu putea să neglijeze o asemenea evoluție a comportamentului social al supușilor. Și anume a părții celei mai bogate a țării, cea care vota, și cea care controla viața politică și economică a României.
Sigur, pe piață erau numeroase ilustrate cu membrii Familiei Regale, nici una însă conotată ca felicitare, prin tipărirea vreuneia din cele trei urări consacrate: Hristos a Înviat, pentru Paște, Sărbători Fericite, pentru Crăciun, și La Mulți Ani, pentru Anul Nou.
Persoane mai inovative și mai îndrăznețe au completat această scăpare, și în loc să povestească ce s-a mai întâmplat la băi sau pe la Sinaia, au scris hotărât pe ilustrata cu prințesa Maria în uniformă de mare gală următorul text: 1 Ianuarie 1904. Vă urează ani mulți și fericiți. Familia Sub. Locot. Nancovici.
Însă cu doar doi ani înainte cineva furase startul, și realizase în avans combinația dintre chipurile membrilor casei domnitoare și nou uzitatul logo cifric al felicitărilor, cel al anului care urma să vină.
Acel cineva era prințesa Maria.
Formată într-un mediu anglo-saxon cu mult mai democratic decât cel din Europa continentală, dezinvoltă și cu o personalitate debordantă, prințesa Maria introduce la Curtea Regală obiceiul semnării cărților poștale cu chipul ei sau al familiei, și oferirea acestor ilustrate ca suveniruri, ca recompensă pentru persoanele care binemeritaseră de la Casa Regală și Princiară. Până atunci practica obișnuită fusese ca Regele sau Regina, sau prințul moștenitor, să trimită o notă sau o scurtă misivă de mulțumire. Nu însă o ilustrată, deși timp avuseseră berechet să se familiarizeze cu acest nou suport media, cărțile poștale. Și cu atât mai puțin o fotografie sau ilustrată semnată și datată!
Moda prinde, firește, la partea feminină a familiei, și la o parte din copii. Am în față o ilustrată cu o imagine a reginei Elisabeta, realizată de Mandy, semnată pe față de aceasta, și având pe verso un text de mulțumire către o persoană anume, datat și localizat în Sinaia, Aug. 1907.
Către sfârșitul vieții, Regina se va converti însă la moda lansată de prințesa Maria, bineînțeles în maniera sa personală. Ni s-a păstrat în arhiva Muzeului Național Cotroceni o fotografie lipită pe carton, de dimensiuni mari, semnată și datată Elisabeta 16/24 Dec. 1913, nu de Anul Nou deci, ci de Crăciun. Intenția de felicitare și de gratulare a destinatarului este, iată, evidentă.
Regina Elisabeta va recidiva. Din anul 1915 ni se păstrează în două variante de scris o fotografie realizată la Curtea de Argeș, la intrarea în biserica Mănăstirii, de către fotograful Curții Regale din localitate H.N. Haydvogel. Pe câte un exemplar al aceastei fotografii Regina a scris, de mână, în două ocazii diferite, același text: La El! El. 1915, respectiv „La El! El. 1915”. Ulterior, fiecare din cele două fotografii au fost multiplicate de către harnicul fotograf argeșean, și difuzate tuturor celor interesați. La acel moment regina era văduvă: Regele Carol I murise cu un an mai înainte, iar Regina se retrăsese din spațiul public și își trăia viața în doliu, consacrându-și gândurile Celui preaînalt, adică acelui La El! de care face vorbire în fotografie. Și mai interesant este că pe saptele unuia din exemplarele aflate în arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală un copil a început să scrie, probabil chiar în epocă, un stângaci La mul…, evident începutul obișnuitei urări românești de Anul Nou, La mulți ani!. Copilul făcuse abstracție de încărcătura devoțională a imaginii, și reținuse doar aspectul formal, de felicitare regală cu anii, care la momentul anului 1915 devenise în țara noastră un loc comun.
Sistemul acesta de reproducere după mai multe fotografii semnate cu diferite prilejuri a unor cărți poștale fusese deja folosit de prințesa Maria, așa cum vom arăta mai jos, și iată, făcuse școală… Însă doar în privința laturii feminine a celor două familii, regală și princiară. Informațiilor noastre de până acum ne permit să credem că nici regele și nici prințul de coroană nu se lăsaseră influențați de noua modă, și spuseseră nu unei asemenea ciudate și frivole inovații. Nemți conservatori, ce să mai zicem!
În anul 1901 tânăra prințesă Maria, mare amatoare de artă plastică și de promovare personală deopotrivă, chemase la București o pictoriță germană: Tini Rupprecht, cu doar câțiva ani mai mare decât ea însăși, dar cu un renume bine consolidat de portretistă a scenelor familiare și copilărești de la curțile regale ale vremii. Aceasta a realizat între anii 1901 și 1903 câteva tablouri deosebit de reușite. Unele o înfățișau doar pe prințesă, însă cel care ne interesează este un tablou de familie, pictat și intitulat ca atare: Principesa Maria cu copii, ulei pe pânză datat în anul 1901 și păstrat actualmente la Muzeul Național Peleș.
Tabloul, deosebit de reușit, o înfățișează pe prințesă și pe trei dintre copii ei: prințul Carol și prințesele Elisabeta și Maria, sau Mignon. Principesa apare în toată frumusețea ei magică, cu un trandafir în mâna dreaptă și o pălărie cu boruri largi deaspura părului bogat. În poală o ține pe micuța Mignion, lângă care se află Elisabeta. De partea cealaltă, spre dreapta, se află prințul Carol. Pânza nu va rămâne, din fericire, doar pe pereții reședinței princiare de la Cotroceni, ci va avea șansa difuzării vizuale în întreaga țară.
Tini Rupprecht era cunoscută, printre altele, și pentru fotografiile sale, de care adeseori se slujea ca model pentru picturile comanditate. Lungile și plictisitoarele ședințe de pozat erau deci înlocuite de o scurtă ședință fotografică, după care tabloul era realizat pe baza fotografiilor realizate. Poate acesta este cazul și cu pictura noastră. De asemenea, își fotografia cu mare grijă propriile opere plastice. probabil că pe baza unei astfel de fotografii pictura a fost transformată nu numai în carte poștală, ci și în litografie, așa cum puteți vedea mai jos.
Diferențele dintre tablou, litografie și ilustrată sunt datorate, cred, nu doar decupării imaginii, ci intervenției artistei, în fiecare caz în parte. Vorbind doar de felicitarea noastră sui generis, diferențele față de acest lucru îi sporesc valoarea și importanța, și constituie o mărturie prețioasă a autonomiei domeniului cartofiliei românești al vremii față de mult mai titratele discipline ale Picturii și Litografiei!
Ce știm însă cu siguranță este faptul că fotografiile tabloului au fost semnate și datate măcar în două rânduri de către prințesa Maria, probabil cu aceeași ocazie. De aici și asemănarea izbitoare între semnături, aplicate însă în zone diferite ale fotografiilor. Iar pe baza acestora s-au tipărite multe, multe cărți poștale ilustrate. Pe una din aceste ilustrate, în zona din stânga sus, regăsim semnătura prințesei, Marie, și data: 1902.
Avem de a face cu prima felicitare regală din România!
Prima ilustrată regală de felicitare cu anii a fost tipărită la editura J. Scharzfeld cel târziu în anul 1905, cu data și semnătura prințesei Maria amplasate în mijlocul imaginii, jos. A existat și o variantă în care doar era reprodus tabloul lui Tini Rupprecht, și atât, ușor diferită și ca text, și aparținând aceluiași editor. În anul 1906 pictura a fost reeditată de către Ad. Maier & D. Stern, cu numărul 3165, fără semnătura și data princiare. Cunoaștem un exemplar circulat în luna august 1906. Anul următor a venit rândul unei reeditări realizate de Papetăria la Principele Nicolae, de data aceasta color, cu dată și semnătură, Marie 1902, aplicată însă în colțul din dreapta sus. Din această ultimă variantă cunoaștem un exemplar circulat la 5 ianuarie 1907, dată care confirmă folosirea ei ca felicitare.
Modelul patentat de prințesa Maria la 1902, acela al semnării și datării mai multor exemplare ale aceleiași fotografii, și care ajung ulterior să fie folosite pentru editarea unor serii succesive de cărți poștale, va face școală, și va fi folosit și de regina Elisabeta în anul 1915 la Curtea de Argeș, așa cum am arătat mai sus.
Quod erat demonstandum!
Trecând de la domeniul public al felicitărilor de Anul Nou și al ilustratelor regale tipărite de oficine editoriale de mare anvergură la subiectul propriu zis al studiului nostru, cel al fotografiilor de editură, personalizate prin semnarea și datarea lor de către membrii Casei regale, și transformate astfel în felicitări de Anul Nou cu anii sui generis, trebuie să fac însă de la bun început două precizări.
Prima: din întreg materialul de fotografii folosite ca felicitări regale cu anii analizat aici doar câteva țin de circuitul public, realizate fiind de edituri importante din Regatul României: cinci ale Reginei Maria și una a Reginei Elisabeta. Celelalte sunt de uz strict privat al prințesei, mai apoi reginei Maria, al copiilor ei și, mai târziu și prin contagiune, al reginei Elisabeta. Ele au fost folosite de ilustra persoană nu doar ca felicitări de Anul Nou, ci și ca mijloc de autopromovare și ca instrumente de recompensare. Iar copii ei i-au urmat toți, într-o oarecare măsură, ilustrul exemplu. Istoria lor nu este însă mai puțin interesantă pentru evoluția felicitărilor românești, în ansamblu și de orice fel. pentru membrii Casei Regale granița dintre public și privat era un hotar nestatornic și ușor de încălcat…
În al doilea rând îmi bazez analiza pe piesele aflate în arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală, arhivă inevitabil limitată ca dimensiuni, și pe un număr de piese aflate în circulație informațională publică, fie datorită prezentării lor în lucrări sau articole de evocare istorică, fie apariției în vânzările publice, pe siteurile de specialitate. Nu este deci o cercetare exhaustivă ca subiect, lipsind cercetarea fondurilor arhivistice publice inedite. Cu siguranță această deficiență va fi remediată în viitor. Însă până atunci se pot trage concluzii, fie ele și perfectibile, pe baza materialului inedit din arhiva noastră, plus a celui din surse deja publicate.
Prințesa, și mai apoi regina Maria nu a fost zgârcită cu împărțirea acestor suveniruri. Și-a câștigat, și astfel, o popularitate persistentă în rândul apropiaților, și nu numai. Pe lângă ilustratele semnate și datate erau și altele, pe care prințesa alegea să își treacă doar semnătura. Acestea erau însă net mai puține, și nu fac obiectul studiului de față. Dacă pe unele fotografii regina maria scrie mai puțin, niciodată nu am văzut scriind mai mult. Altfel spus, lipsesc din spațiul public ilustrate care, pe lângă dată și semnătură, să cuprindă consacrata formulă La Mulți Ani! Explicația este simplă. În uzajul social al vremii, urările de genul acesta erau rezervate egalilor în rang, deci celorlalte familii regale, sau persoanelor deosebit de apropiate, și sufletește, dar și sub aspect social. Foarte puține, și unele, și altele…
Din numărul acestor felicitări regale cunoscute, unele, nu multe, pot fi datate exact, cu lună și zi. Concluzia mea preliminară este că o parte consistentă de ceva mai mult decât jumătate din acestea au fost oferite în perioada Anului Nou, iar celelalte aleatoriu ca dată, în tot cursul anului.
Nu este exclus nici ca prințesa Maria să fi semnat și datat, la sfârșit de an, un număr de ilustrate pe care, apoi, nu le-a epuizat cu ocazia sărbătorilor de sfârșit de an. Stocul rămas nedistribuit cu ocazia sărbătorilor de iarnă a fost ulterior oferit, cu generozitatea ei cunoscută, pe întreg parcursul anului următor. Aceasta, pe lângă cele acordate ad hoc, unei persoane sau alteia, cu prilejul unui eveniment anume.
Vorbeam mai sus de influența prințesei asupra copiilor săi. Un exemplu clar și timpuriu îl reprezintă fotografia prințului Carol, realizată de Mandy, pe care acesta, cu scrisul său copilăresc și tremurat, își trece numele, Carol, și anul, 1902. Chiar anul în care este datată pictura ce îi înfățișa pe Maria și cei trei copii ai săi! Remarcabil exemplu de precocitate al acestui tânăr prinț! Este drept era și cel mai mare…
Este posibil, și chiar probabil, ca prințul Carol să mai fi oferit și alte fotografii ale sale, semnate și datate, celor din apropiere. Din prima perioadă a vieții sale se păstrează un număr important de cărți poștale expediate unchiului său, regele Carol I, și părinților, așternute cu un scris copilăresc, dar hotărât. Mai târziu cel care ajunsese regele Carol II avea să își mai ofere din când în când fotografia, apropiaților. Va prefera însă meniuri cu chipul său, sau fotografii mari, înrămate, în detrimentul simplelor, dar elegantelor cărți poștale. Natura lui grandilocventă și bombastică nu se putea mulțumi cu ceva atât de umil…
Din perioada exilului ne este cunoscută o imagine emoționantă a sa, dramatică am putea spune, și contrastând violent cu fotografia din 1902. Chipul regelui poartă urma necazurilor și a nopților nedormite: cearcăne mari, obraji adânciți, ochii lăsați. Fotografia, lipită pe carton, este semnată, localizată și datată: Carol, Havana 1941.
Capriciile sorții au făcut să se păstreze în arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală fotografii semnate și datate doar de la încă o prințesă: Maria sau Mignon. O primă fotografie, realizată tot de eternul Mandy, este semnată de prințesă cu ambele nume, și datată manuscris, 1909. Din același an o ilustrată editată de Sfetea sub numărul 24 pe baza unei fotografii realizate de A. Brand la Sinaia, este semnată Mignon. Și aceeași carte poștală va fi din nou semnată, de data aceasta Maria, și oferită, probabil aceleiași persoane, în anul 1911.
Dacă cele trei piese de mai sus au putut fi oferite, la rigoare, ca felicitări la sfârșit de an, nu același este cazul cu cele două fotografii cu ștanță Mandy, de faprt Lonyai, și oferite în anul 1914 cu prilejul serbărilor din parcul Cotroceni.
Acestea au fost organizate de Societatea de Binefacere Scufița, aflată chiar sub înaltul său patronaj.
Evenimentul avea loc în data de 13 aprilie 1914, cu participarea elitei sociale românești. Numai de felicitări de Anul Nou nu putea fi vorba!
Și ceilalți prinți și prințese au practicat sistemul inaugurat de augusta lor mamă, câțiva în măsură mai restrânsă. Prințesa Elisabeta, devenită prin căsătorie regină a Greciei, se sustrage începând din anul 1921, cel al nunții, mediului românesc, așa că dispunem de puține felicitări regale ale ei. Cum de puține fotografii regale vom dispune și de la Mignon, regina Iugoslaviei, după momentul căsătoriei lor din anul 1922.
Cât despre prințul Nicolae, din câte știm acesta apare în cadrul felicitărilor regale doar în copilărie. Este cunoscută fotografia sa, deosebit de reușită, din anul 1914, în care apare alături de prințesa Ileana.
Și așa ajungem la Prințesa Ileana, cea mai populară dintre odraslele regale, de la care soarta a făcut să ni se păstreze un set întreg de fotografii semnate și datate.
Căsătorită în anul 1931 cu arhiducele Anton, prinț de Toscana, ea păstrează în mai mare măsură legăturile cu Țara. Aceasta datorită atât caracterului ei, cât și faptului că primește, ca dotă, Castelul Bran. Rămânea deci bine ancorată în realitatea românească… Din piesele cunoscute deosebit de interesantă este o felicitare diptic cu ea și cu copii, semnată și datată, Ileana 1943 în partea stângă, și cu o urare de Crăciun și Anul Nou tipărită, în dreapta. Dintre toți descendenții Reginei Maria, prințesa Ileana este cea care continuă cel mai bine și mai mult tradiția începută de mama sa. Și ea va părăsi iubita ei Românie în anul 1948, la puțină vreme după abdicarea Regelui Mihai I, alungată fiind de către comuniști.
Cu prințesa Ileana încetează, din câte știm, obiceiul regal al oferirii de felicitări persoanelor apropiate.
Să ne întoarcem însă la prințesa Maria. Aceasta își va menține obiceiul semnării propriilor fotografii și acordării acestora și pe parcursul anilor ce vor trece. În arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală anii sunt discontinui: 1909, încă prințesă. Apoi 1916, deja regină, 1917, atât în ținută de gală, cât și în uniformă de infirmieră, 1919, 1924, 1926, aceasta din urmă oferită D-lui N. Butculescu, Din toate (sic!) inima mulțumesc pentru minunate cigarete. Maria.
Fotografii din alte arhive îmbogățesc și depășesc însă cu mult acest orizont temporal. La cinci ani de la episodul fotografie semnate în 1902 și devenite ilustrate principesa recidivează, și, pe o carte poștală realizată de atelierul fotografic Alfred Brand, prințesa își așează din nou scrisul: Marie 1907.
Revenind la arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală vă prezint o altă fotografie, de la Balcic, din dragul ei Tenha Juvah, din septembrie 1927, cu o regină tristă și cernită, în așteptarea morții care știa că o să vină a celui care i-a fost soț și rege…
În literatura de specialitate mai sunt cunoscute fotografii realizate mai târziu, cum este cea din anul 1930, tot de la Balcic, alături de prințesa Ileana. Nota însă rămâne aceea de tristețe. Ceva s-a rupt…
Scăderea accentuată a numărului de felicitări din 1927 începând este legată, în mintea mea, de două evenimente triste: moartea soțului său, Regele Ferdinand Întregitorul, în anul 1927, și pierderea relevanței politice, dar și publice, după refuzul introducerii sale în Regență, în anul 1928, și mai ales după Restaurație, când fiul său, Carol, preia puterea și devine regele Carol II. Evenimente asupra cărora nu mă voi pronunța însă aici…
Suita aceasta de fotografii semnate și datate, folosite ca semn al recunoștiinței, dar și ca felicitări pentru cei apropiați sau merituoși, începută în 1902 și curmată în 1927, după un sfert de veac, este întreruptă prin revenirea la spațiul public într-un singur moment, dar acesta istoric și fundamental: Încoronarea de la 15 Octomvrie 1922.
Liga Națională a Femeilor Române editează cu această ocazie patru fotografii realizate de A. Klinsberg, fotograful studioului Julietta, și tipărite elegant în sepia la fotogravura Cărții Românești.
Cele patru cărți poștale o înfățișează pe Regina Maria în posturile romantice care îi erau atât de caracteristice: în cadrul ușii unei cabane de lemn, artistic lucrate, în dreptul unei vechi cruci de piatră, pe treptele intrării unei vechi construcții de piatră și, respectiv, așezată pe ghizdul unei fântâni de piatră, poate la Bran. O imagine recurentă este cea a unui minunat ulcior de lut, cu brâu frumos desenat. Regina este îmbrăcată în portul național român pe care l-a iubit atât de mult, semn al legăturii indestructibile dintre ea și Țară.
Sigur, între timp, adică din 1908 încoace, sistemul elitist al felicitărilor regale, semnate și datate manual, se democratizase, și cunoscuse un succes răsunător în anii 1908-1914 și 1920-1921, cu întreruperea atât de dureroasă cauzată de Războiul de Reîntregire și de victimele sale. Ilustratele cu atât de popularul La Mulți Ani, cu anii și cu figurile regilor și reginelor, prinților și principeselor României, pătrunseseră în toate casele românești cât de cât înstărite. Sistemul regal de cadou personal rămăsese o favoare specială.
Liga Națională a Femeilor Române a avut delicatețea să folosească aspectul exterior al fotografiilor uzitate în acest sistem regal privat pentru a îl răspândi în mijlocul tuturor românilor, nu numai a celor care binemeritaseră de la Regină, cu ocazia celei mai importante ceremonii ce a marcat legătura dintre Dinastie și România: Încoronarea de la Alba Iulia, a lui Ferdinand Întergitorul și a Mariei, Mama Răniților, ca regi ai tuturor românilor și ai României reîntregite!
Așa prefer să mi-o amintesc pe Regina atâtor frumoase felicitări, de Anul Nou, de Paște și de toată ziua.
O să îmi rămână mulți ani așa în minte, și în inimă.
La Mulți Ani și vouă, cititorilor!
