Ion Demetrescu-Dem, coperta de carte și proza mahalalei, după 11 ani, 1 lună și 13 zile.
Pe 16 decembrie 2013 publicam, pe primul meu blog, articolul de mai jos. Se găseau acolo, pe lângă câteva stângăcii stilistice, informații inedite valoroase despre începuturile activității ilustratorului Dem.
După atâta vreme, am considerat necesar să public din nou articolul, exact așa cum l-am scris. Îmi cer scuze, pe lângă unele mici scăpări stilistice, și pentru unele afirmații, insuficient verificate. Nimeni nu s-a născut perfect, și cu atât mai puțin eu. Las cititorului plăcerea descoperirii acestor lipsuri de informare, până când, luna viitoare sper, le voi da eu însumi nuanțarea și corectarea cuvenite.
Tot atunci voi vorbi pe larg atât despre cei ce au apreciat articolul, cât și despre alții, care și-au însușit fraudulos informațiile din el, fără să mă citeze. Plagiatul a fost și încă mai este o boală grea a societății româneștii…
Lectură plăcută, cititorule!
Acum câțiva ani, în una dintre convorbirile pe teme de istorie a cărții și a artei românești purtate cu prietenul meu Adrian Buga, autor a câtorva frumoase și competent realizate albume de artă românească, a apărut numele unui artist interesant deopotrivă atât pentru amatorii de carte, cât și pentru împătimiții de artă plastică românească: Ion Demetrescu-Dem.
În calitate de iubitor al cărții aveam și eu o parte din volumele pentru copii scrise și ilustrate de auctorele în cauză, concepute elegant și tipărite în condiții grafice deosebite, și care ajunseseră să îi creeze artistului o anumită notorietate inclusiv în rândul bibliofililor.
Un exemplu aflat la îndemână este Arca lui Noe, carte de benzi desenate pentru copii în 26 de imagini (plus coperta), apărută la Enciclopedia Fotografică, cu textul și imaginile tipărite pe o singură parte a fiecărei foi, și ilustrând într-o manieră amuzantă povestea biblică a potopului. Culorile desenului sunt vii și vesele, liniile rotunde, iar imaginea în ansamblu emană un inconfundabil optimism. Cu o ironie fină (având în vedere simpatiile legionare ale artistului), Dem se plasează pe el însuși la finalul cărții, cu paleta de culori și pensulele în mâna stângă, în timp ce cei trei fii ai lui Noe, Iafet, Ham și Sem, vin să îl roage să le nareze, prin desen, povestea minunată a supraviețuirii în fața potopului… Metatextualism, ce mai!
Cu atât mai neobișnuită mi s-a părut descoperirea unei cărți, apărute în 1923 la Editura Librăriei Socec & Co. S.A., intitulată Din viața speluncelor, cu subtitlul Nuvele hazlii, scrisă de Vasile Pop și având coperta semnată de către Ion Demetrescu-Dem.
Scriitor nu lipsit de o anumită valoare literară și, în tot cazul, interesant prin subiectele pe care și le alegea, îndeosebi din viața celor defavorizați, Pop nu era la prima întâlnire cu un ilustrator: cărțile sale de nuvele Cum iubești o fată și Cum să iubim?!.., apărute în 1907 și respectiv 1908 la Editura Minerva, aveau coperțile realizate de către pictorul Francisc Șirato.
Și în Din viața speluncilor Vasile Pop se oprește tot la formula narativă a nuvelei. Coperta lui Dem ilustrează climaxul narațiunii din prima nuvelă, Pentru o notă falșă, și surprinde scena unei încăierări într-o cârciumă de mahala, cu doi mușterii puși pe harță, unul având avantajul primei mișcări, căci îl apucă temeinic pe celălalt de păr, în timp ce din arrière plan cârciumarul iese de după tejghea, spre a opri distrugerea mobilierului din local. Să lăsăm să vorbească însă chiar pe autor:
… abia se mai aude ce răcnesc doi „prieteni”, un italain mustăcios și un român chior, cari petrec mai în fund.
Românul agățat cu amândouă mânile de o masă chefuiește, iar italianul se ține cu dreapta de părul românului, și cu stânga îl cârpește cât poate de repede peste părțile obrazului care îi cad mai la îndemână. Italianul trage de laie, pe când românul îl urmează, târând masa după sine.
Stăpânul prăvăliei – un butoi pe care sʼa înfipt un cap roșu, buhăit, cu ochi bulbucați, – vede de după tejghea cele ce se petrec în fundul cârciumei și fiindcă e om de ordine, se repede, bălăbănindu-se greoi, să restabilească situația de dinaintea războiului.
Lui nu-i e nici de pumnul italianului, și nici de peruca românului, ci de biata mobilă, care pârâe din toate membrele.
Povestea curge mai departe cu dialogul și explicațiile de rigoare; pe noi ne interesează doar fragmentul de mai sus și modul în care artistul a reușit să redea grafic cele întâmplate.
Spre deosebire de grafica ulterioară a lui Demetrescu-Dem, desenul este fracturat într-o manieră am putea spune expresionistă, mult mai potrivită realității dure descrise decât liniile rotunde și calme folosite mai târziu.
Contururile sunt groase, de culoare neagră, decupând brutal volumele: cutele hainelor, redate în aceeași manieră, nu fac decât să sugereze dinamismul mișcării, dar și caracterul cam din topor al celor implicați în conflict.
Desenul este minimalist, fără detalii aproape: fizionomia cârciumarului sugerează totul prin doar câteva puncte și tușe de negru.
Culorile sunt terne, așa cum ne și așteptăm la o speluncă de cartier: maro și verde închis, alături de albul murdar al mobilierului de lemn. Atmosfera sumbră a acțiunii este astfel magistral sugerată.
De la această copertă de carte realizată de Dem în 1923 și până la cărțile și benzile sale desenate pentru copii de la apogeul și sfârșitul carierei sale de artist plastic drumul parcurs a fost lung…
Te las pe tine, cititorule, să cugeți asupra acestei interesante evoluții a unuia dintre cei mai interesanți desenatori români, ilustrator de coperți și autor de benzi desenate. Poate că și alte descoperiri au să se adauge acesteia, în cadrul proiectelor derulate de către nou înființatul nostru Institut pentru memorie vizuală.
Pe curând!
