Anul trecut, pe când luam la mână cărțile din biblioteca personală, ochii mi-au căzut pe o lucrare format A4 cu text, desene și fotografii în roșu și negru, cu chipurile a 20 de artiști de teatru români, înghesuiți sub și alături de cortina unui teatru imaginar. În mână țineam cartea Iluzii și momente vesele din cariera artiștilor. Notații de stări sufletești, București 1947, culese de Leonard Paukerow.
Era o carte relativ rară, publicată la editura Institutului Român de Documentare de sub direcția lui Emil Samoilă. Atât autorul cât și editorul făcuseră parte din galeria de directori și redactori șefi de la Adevărul, importantă publicație democratică și evreiască din România interbelică, și erau prieteni și colaboratori apropiați.
Iluziile…, era încununarea unei vieți dedicate publicisticii. Cartea este un colaj de fotografii, amintiri și anecdote, fără pretenție de a fi altceva decât îi arăta titlul. Dincolo însă de aspectele de strictă bibliofilie lectura ei mi-a prilejuit rememorarea a ceea ce deja știam despre viața neobișnuită a autorului, în urma unor lecturi care, este drept, nu-l avuseseră niciodață ca subiect principal.
Leonard s-a născut la 6 noiembrie 1886 la Chișinău. Făcea parte dintr-o famile de evrei ruși. Mediul violent antisemit din capitala Basarabiei, care mai târziu și-a găsit o expresie tipică în Progromul din 6-8 aprilie 1903, instigat și organizat de Pavel Crușeveanu, nu era însă unul propice pentru afirmarea evreimii basarabene, și cu atât mai puțin pentru un tânăr evreu cu preocupări intelectuale. De aceea la vârsta studiilor gimnaziale îl găsim la Iași. Liceul l-a făcut însă la București.
Ajuns în România, a devenit un expatriat, așa cum fusese înaintea lui un alt evreu celebru, fugit de prigoana etnică și socială din Imperiul țarilor: Constantin Dobrogeanu Gherea. Cetățean român avea însă să devină abia după Primul Război Mondial, o dată cu acordarea cetățeniei tuturor locuiorilor pământurilor românești.
În 1905 își începe cariera de traducător din rusă, mai exact din Maxim Gorki, cel mai important scriitor rus de stânga al vremii. În Ceva Mai bun, mai Omenesc!…, București 1905, el semnează prefața, în care se poziționează alături de autor, în stânga spectrului politic. Și la stânga, socialistă însă și nu comunistă, avea să rămână!
Din 1907 începe să activeze în presă. Poziționările de stânga față de Răscoala din 1907 și atacurile împotriva reprimării au dus la expulzarea lui și a altor câtorva publiciști apatrizi în fostul Imperiu Austro-Ungar. Făcea tovărășie intelectuală bună cu I.L. Caragiale, cu al său 1907! Caragiale era însă la Berlin, Paukerow la București…
Așa se face că alături de alți câțiva publiciști apatrizi evrei este expulzar din România. Pentru el înapoierea la Chișinău ar fi însemnat închisoare și surgiun în Siberia, ca cel al lui Constantin Stere, dacă nu chiar și o execuție sumară. Așa se face că statul român, cu mult mai democratic decât vecinul de la Răsărit, îl lasă să ajungă la Budapesta, unde activa o importantă colonie de români ardeleni. Iar convingerile de stânga îl pun imediat în legătură cu cei care formau secția română a Partidului Social Democrat din Ungaria.
Printre ei și Tiron Albani, care îl va aminti în memoriile sale mai multe locuri pe camaradul său de luptă și idei. Dar și Eftimie Gherman, care îl considera ca fiind maestrul său într-ale social-democrației, ajuns el însuși militant socialist important, cu o viață aventuroasă și convertit la sfârșitul vieții în sprijinitor al național comunismului ceaușist, în urma unei operații clasice de șantaj și mituire.
Ca o anecdotă, apariția meteorică a tinerilor stângiști români la Budapesta avea să reactiveze conștiința națională a muncitori ardeleni aflați la muncă în întreprinderile industriale ale Budapestei. Aceștia erau cât pe ce să fie asimilați etnic și lingvistic, dacă nu ar fi fost implicarea lui Paukerow, care a îmbrăcat forma unei veritabile academii muncitorești.
Paukerow le vorbește tovarășilor despre Mihai Eminescu și despre fruntașii mișcării socialiste mondiale. Despre latura socialistă eminesciană, cea din Împărat și proletar, și nu despre cea din articolele politice. Același Eminescu, va fi revendicat 30 de ani mai târziu de către Mișcarea Legionară ca apologet al antisemitismului organizat.
Convertire la românsim este însă doar aparent paradoxală. Ea vine în siajul unui secol 19 în care evreii se considerau cetățeni români înainte de toate, patrioți, dar și vectori ai înnoirii societății românești.
Rămâne însă un parcurs puțin obișnuit la nivel individual: un evreu rus expulzat din Chișinău de autoritățile țariste reînvie identitatea românească a mucitorimii ardelene de la Budapesta…
Ciudată înlănțuire de evenimente și cauzalități!
Fapt este că Paukerow cunoaște la Budapesta nu doar pe socialiștii ardeleni, ci și pe ceilalți fruntași ai românimii, care făceau parte din Partidul Național Român. Aceștia trecuseră din anul 1905 la activism, și începuseră să aibă o reprezentare consistentă în Parlamentul de la Budapesta. Aici avea să îl întâlnescă pe Iuliu Maniu, căruia îi va păstra o considerație constantă.
Corneliu Coposu, alături de care a făcut parte din redacțiile și colaboratorii mai multor publicații de orientare țărănistă, printre care Ardealul (februarie 1941-ianuarie 1946), și care îl cunoștea bine, a adus chiar înainte de 1989 o prețioasă mărturie despre aceste bune relații.
În capitala Ungariei își va publica, în română, atât traducerile, cât și lucrările originale. Și va avea ocazia să întrețină relații cu crema intelectualității românești, nu doar din Transilvania, ci și din Vechiul Regat.
Imediat după venirea lui la Budapesta, va deveni unul din redactorii de la Adevărul, ziarul secției române a Partidului Social Democrat din Ungaria, sau, după acronimul său maghiar, MSZDU. Va colabora și la ziarul Lupta, oficiosul Partidului Național Român din Transilvania, condus de părintele Lucaciu, pe întreaga durată de existență a acestuia, dintre 1907 și 1910.
O perioadă de timp își împarte activitatea între ziarul stângii și ziarul național. Personalitatea covârșitoare a părintelui Lucaciu, suparnumit Leul din Șișești, va covârși opțiunea socială. În 1913 va pleca de la Adevărul, pentru ca între 1914 și 1918 să fie prim redactor la Foaia poporului român din Budapesta.
Tot sub influența părintelui Lucaciu Leonardd Paukerow trece la creștinism. Mai exact la greco-catolicism, pe atunci confesiunea majoritară a românilor transilvăneni. Nu va înceta însă să fie un evreu, fie el și creștin.
Condiția iudaică îi dă o sensibilitate accentuată privitor la respectarea drepturilor minorităților. Luptător pentru românism în Ardealul maghiar, după 1918 va fi un sprijinitor al drepturilor întemeiate ale maghiarimii ardelene. Și rămâne în amintirea recunoscătoare a acestora ca unul din conducătorii uneia din puținele publicații interbelice bilingve, revista Culisele – A Kulissza, 1922-1923, alături de scriitorul și omul de teatru maghiar Imre Kádár, care părăsește pentru Cluj Ungaria bolșevizată a lui Bela Kun până în 1944, când se întoarce la Budapesta. Avem aici din nou legătura cu teatrul, care îl urmărește constant pe tot parcursul vieții.
De activitatea lui la Lupta se leagă și relația lui cu Ioan Luca Caragiale. Expatriat începând cu anul 1904, însă la Berlin, marele dramaturg avea să viziteze Budapesta la 1909, unde ia contact atât cu tinerii studenți români din capitala ungară, cât și cu celelalte personalități românești ale locului. Cu prilejul vizitei, la 28 octombrie 1909, are loc un banchet, invitat de onoare fiind Caragiale.
Conform obiceiurilor vremii, convivii expediază, probabil la inițiativa lui Paukerow, o carte poștală către Constantin Mille, directorul ziarului Adevărul de la București. Textul și prima semnătură îi aparțin. Se semnează apoi Dimitrie Birăuțiu, Lucian Bolcaș, I.L. Caragiale, dr. Vasile Lucaciu și Scarlat Struțeanu.
Stânga românescă își dădea mâna astfel, peste granițe. Adevărul și Lupta din Budapesta saluta Adevărul din București! Interesantă premoniție a Unirii…
Și își mai dau mâna Ion Luca Caragiale și Leonard Paukerow. Amândoi fuseseră impresionați de Răscoala din 1907. Amândoi luaseră atitudine publică, și amândoi fuseseră atacați pentru poziția lor. Lăsând la o parte diferența incontestabilă de talent, cei doi bărbați vorbeau o limbă comună…
Paukerow va organiza la rugămintea societarului Teatrului Național Victor Antonescu, în anul 1913, cel mai mare turneu al unei trupe de teatru românesc în Transivania. Au participat actori reprezentativi ai primei scene a țării, într-o călătorie cu spectacole în 17 orașe ardelenești. Turneul a fost o afirmare clară și puternică a elementului românesc din Ungaria, și a avut reverberații care au rămas în mintea spectatorilor decenii de-a rândul.
Anul următor își va publica mărturiile relative la turneu, în prima carte pe care o consacră teatrului: Când joci teatru românesc în țara ungurească. Impresii și icoane din turneul trupei Victor Antonescu. Contribuțiuni la cunoașterea problemei teatrului românesc în Ardeal și Ungaria, Budapesta 1914. Și aceasta este o raritate bibliofilă, pe care o recomand cu încredere colecționarilor.
Deși socialist autentic, spectacolul sângeros al revoluției bolșevice maghiare îl îndepărtează de practica comunismului real. Rezultatul constatărilor lui este lucrarea Experimente bolșeviste. Ce am văzut în Ungaria comunistă. Bilanțul regimului bolșevic în Ungaria, Cluj, 1920. Lucrarea va fi un succes de librărie, într-o perioadă în care cărțile nu își epuizau tirajele nici într-un deceniu, și va avea și ediția a doua: De ce a dat faliment bolșevismul. Învățămintele regimului comunist din Ungaria. Amintirile unui martor al revoluției din Ungaria (1918-1919), Cluj, 1923.
Atitudinea lui Leonard Paukerow este cea unui spectator lucid și al unui ziarist care urmărește adevărul și nu minciunile lozincarde. Și care ne-a lăsat una din puținele mărturii românești ale comunismului maghiar de război, de scurtă durată este drept, dar devastator.
Comuniștii nu aveau să fie bucuroși de această demascare. Cartea a fost supusă cenzurii după instaurarea comunismului. Într-o primă fază toate bibliotecile publice de mai mică importanță primeau o adresă din partea Ministerului Informațiilor prin care li se punea în vedere să predea, cu proces verbal, cărțile aflate în lista oficială a Publicațiilor interzise din 1945, augmentată în 1946 și 1948. Theodor Sorbală, bunicul meu matern, director al școlii din comuna Drăganu, Argeș, și al Căminului Cultural, îmi povestea, în anii copilăriei mele, cum strângea cărțile de pe listă, le făcea pachet și, însoțite de un proces verbal, le trimitea la Pitești. Încă de pe atunci iubeam cărțile, și mi se rupea inima de milă la adresa unei asemenea barbarii.
Nu era însă nimic de făcut. Și Experimentele bolșeviste… au fost supuse acestui tratament. Cât privește exemplarele găsite la persoanele fizice, acetea erau confiscate și distruse imediat. Iar proprietarii lor riscau ani grei de închisoare. Doar exemplarele, puține, din marile biblioteci publice, au supraviețuit, și acelea doar în cadrul Fondului Special. Fond care nu apărea în cataloagele public și la care aveau acces doar cercetătorii cu permis special.
Situația era atât de absurdă, încât trebuiau eliminate chiar și simplele referințe la titlul lucrării. Leonard Paukerow își trecuse, pe coperta 4 a Iluziilor…, toate traducerile și lucrările originale, din 1905 și până în 1947. Conștincioșii cenzori comuniști au aplicat la poziția 15, unde apăreau Experimentele bolșeviste…, o ștampilă cu tuș. Din fericire pentru noi întregul text a fost imprimat cu cerneală cu plumb care, luminat puternic, permite citirea textului cenzurat. Așa am putut descoperi care era lucrarea despre care nu trebuia să mai rămână nici o referință. Ca în 1984 a lui George Orwell, comuniștii voiau să rescrie în întregime Istoria!
Și dacă Iluziile…, și Când joci teatru românesc…, sunt rarități, dar se mai găsesc, cele două ediții ale mărturiei antibolșevice sunt rarități absolute.
Și le recomand tuturor bibliofililor, spre colecționare!
