Am citit în această dimineață interviul acordat de Greg Scărlătoiu, politolog și consilier al primei administrații Trump, cotidianului Adevărul.
Una din afirmațiile domniei sale m-a frapat: „Autoritățile române ar fi trebuit să fie atente, să fie pregătite pentru administrația Trump. Această alianță cu Statele Unite ale Americii este absolut esențială pentru securitatea națională a României… Deci trebuie făcut tot posibilul pentru a avea linii de comunicare cu președintele Trump. Și chiar linii mai speciale, cu multe butoane”.
Adevărul acestor afirmații m-a izbit. A trebuit ca un român american să pună degetul pe rană: Președintele României trebuie să fie capabil să aibă linii de comunicare cu președintele american. Ba chiar și linii speciale, cu mai multe butoane!
Situația din 2024, cu un război sângeros de cotropire a Ucrainei vecine și martire de către o Rusie din nou în expansiune, cu o Chină revizionistă și cu conflictul endemic din Orientul Apropiat la roșu, semăna izbitor cu perioada de mijloc a anilor 1860, în care Insurecția poloneză din 1863-1864 fusese reprimată cu brutalitate de Imperiul Țarist și în care avea loc războiul prusaco-austriac din 1866.
În Principatele Române din anul 1866, de după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a pus cu acuitate problema alegerii unui nou domn. Pretendenți erau destui, dintre membrii familiilor care dăduseră domni până mai atunci.
Șansa Principatelor Unite a fost Ion Brătianu. Acesta avusese o evoluție politică remarcabilă, și de la un roșu care complota împotriva împăratului Napoleon al treilea devenise un om politic moderat, deschis dialogului. El a reușit să convingă pe ceilalți participanți la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza că, în cazul unei agresiuni rusești sau austriece, un prinț autohton ar fi putut conduce cu vitejie oastea țării, sortite unei înfrângeri iremediabile, dar doar atât.
Prințul străin însă, având legături cu multe, dacă nu cu toate familiile domnitoare ale Europei, putea conta pe intervenția regilor en titre, în fața acestor agresiuni. Europa vremii era încă o societate aristocratică, un club al celor puțini, iar membrii clubului se ajutau între ei.
Din fericire sfatul înțelept al lui Ion Brătianu a prevalat asupra egoismelor câtorva, iar astfel Carol I a putut să își înceapă domnia. Iar atunci când în 1878 Țarul Rusiei pregătise ocuparea militară a principatelor, cu proclamații deja tipărite în limba română și gata să fie afișate peste tot, intervenția lui pe lângă capetele încoronate ale Europei s-a dovedit hotărâtoare. Țarul a fost avertizat din mai multe locuri să se oprească, și s-a oprit.
Diplomația dinastică dăduse roade!
Astăzi România, și majoritatea covârșitoare a țărilor civilizate, sunt republici. Dezvoltarea societății impune, chiar în America emigrației sistematice și fondatoare, ca șeful statului să fie, sau chiar se nască cetățean al țării. Așa că atunci când, după mandatul de 10 ani al președintelui Iohannis, s-au organizat din nou alegeri, românii au avut de ales dintre mai multe oferte politice doar dintre conaționalii lor.
Toți aveau traiectorii politice interne mai scurte sau mai lungi, mai discrete sau, unele, chiar flamboaiante. Discuția, având în vedere contextul internațional tensionat, se putea deci pune doar în privința experienței și prezenței internaționale.
De departe se detașa, sub acest aspect, figura lui Mircea Geoană.
Secretar General Adjunct NATO, domnul Geoană avea legături personale cu toți șefii de stat ai țărilor aliate. Și, cel mai important, interacționase în această calitate și cu ultimii doi președinți americani.
Timp de un mai mult de un an mandatele de președinte al SUA al lui Donald Trump, 20 ianuarie 2017-20 ianuarie 2021, și cel al lui Mircea Geoană, 17 octombrie 2019-10 septembrie 2024, se suprapuseseră. Suficient cât să stabilească relațiile personale atât de folositoare în relațiile internaționale.
Adică apăruseră, și erau funcționale, acele linii speciale și butoane de care vorbea domnul Greg Scărlătoiu.
Candidatura domnului Mircea Geoană a fost văzută ca un pericol de moarte de cele două partide ale establishmentului politic românesc, PSD și PNL. După ce, cu o obtuzitate elefantină, acestea au mers cu candidați separați la prezidențiale, fiecare dintre ele s-a pus să îl atace pe intrus.
La PSD se pare că a fost constituită o echipă sub conducerea domnului Miron Mitrea, menită să îl saboteze în orice fel pe Mircea Geoană.
La PNL, candidatura domnului Cristian Diaconescu a fost promovată, pentru a rupe cât mai mult din voturile fostului demnitar NATO, având în vedere profilurile lor politice similare.
Au existat propuneri către domnul Marcel Ciolacu să îl sprijine pe domnul Mircea Geoană. Cu obtuzitatea de care vorbeam înainte, acesta a refuzat cu obstinație. Se vedea deja Președinte. Trezirea la realitate, dură, a venit în ziua de 24 noiembrie…
Discuții similare au fost purtate cu președintele PNL. Reacțiile contrare au fost instantanee și supărate. Mințit cu grație de propriul staff electoral, domnul Nicolae Ionel Ciucă se vedea deja la Palatul Cotroceni, după modelul mentorului său politic, pentru 10 ani, dacă s-ar fi putut. A plătit însă această eroare de gândire strategică cu poziția de președinte al partidului.
Dar eforturile celor doi în privința sabotării domnului Mircea Geoană au dat rezultate. De la un procent inițial de 17, 19 sau chiar 21 la sută din intențiile de vot, la urne domnul Mircea Gioană a obținut 583.898 de voturi, plasându-se pe locul 6. Domnul Cristian Diaconescu obținuse alte 286.842. Cumulate, aceste voturi l-ar fi propulsat pe poziția 5, înaintea președintelui liberal Nicolae Ionel Ciucă. Totuși, calculele erau tardive: manevrele pesediste și liberale își atinseseră scopul. Candidatul Mircea Geoană fusese scos din joc.
Avusesem șansa să alegem Președinte al României singura persoană care, dacă l-ar fi sunat pe Președintele Americii în miezul nopții, acesta i-ar fi răspuns, pentru că ar fi știut că într-adevăr este ceva grav. Nu că a reușit să își dea jos de pe acoperiș pisica fugitivă, sau că pătrunjelul din piață are miros frumos…
Și am ratat-o. După aflarea rezultatelor, domnul Mircea Geoană și-a anunțat retragerea din politică.
Nu vreau să spun aici că fostul Secretar General Adjunct al NATO ar fi putut fi un al doilea Rege Carol I. Astăzi nimeni nu mai poate fi un Carol I, fie și pentru că este completamente nedemocratic și anticonstituțional să fii președinte 48 de ani…
Spun însă altceva: în absența unor sfetnici, oameni politici de talia lui Ion Brătianu, au fost luate decizii proaste, foarte proaste, de persoane nu mioape politic, ci oarbe de-a dreptul, care nu fac decât să își urmărească, egoist și narcisiac, doar propriul interes.
Dacă Mircea Geoană nu este Carol I, cum n-a fost de fapt nici Klaus Werner Iohannis, nici Marcel Ciolacu și Nicolae Ionel Ciucă nu au fost niște Ion Brătianu ai vremii lor.
Și din păcate, de fapt ai vremii noastre. Căci noi le-am decontăm erorile.
Analiza de mai sus o fac în calitate de cetățean român, și nu ca om politic.
Vorbesc mai mult ca istoric, și nu ca analist electoral.
Trebuie însă să mai spun ceva, acum, la sfârșit: dacă nu ne apucăm, ca națiune, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să cultivăm, să educăm și să promovăm valori, căderea României va fi aproape!
Mircea Vulcănescu afirma, în meditațiile lui asupra rostirii românești, împărtășite și adâncite ulterior de Constantin Noica, că expresia definitorie a românismului este: N-a fost să fie! Adevăr simplu, întristător, ba chiar cumplit.
Văd cu tristețe că după 90 de ani are, încă o dată, dreptate!
Să ne întoarcem la valori și la oameni adevărați, zic!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
