Într-o mișcare aflată în continuarea ideilor iluministe ale secolului al optsprezecelea, dar și ale kabbalismului iudaic, activitatea lui L.L. Zamehhof de creare și promovare a unei Limbi Universale avea să înceapă în anul 1887, o dată cu publicarea în limba rusă a propunerii sale de unificare a tuturor limbilor într-una singură: Esperanto.
Au urmat ani de muncă îndârjită de promovare a acestei limbi artificiale, cu reușite și eșecuri, dar care se va propaga încet încet la scara Lumii, cu un succes care își va găsi o ilustră continuare în lumea Fantasy și Science Fiction a celei de a doua jumătăți a secolului 20, de la limbile elfice și din Mordor ale lui Tolkien la klingoniana din Star Treck.
În anul 1905, în care Zamenhof primește legiunea de Onoare pentru crearea Esperanto, va publica în franceză, engleză, germană, rusă și poloneză ediția actualizată a cărții sale fondatoare din anul 1887, intitulată simplu Fundamento de Esperanto. Lucrarea va deveni Biblia mișcării esperantiste, de acum 120 de ani și până în zilele noastre, pentru că dă o formă definitivă acestei limbi, căreia îi aduce aici ultimele ajustări.
Puțină lume știe însă că, doar trei ani mai târziu, centrala esperantistă aflată sub stricta conducere a lui Zamenhof va publica varianta română a acestei Biblii sui generis, sub forma unei colaborări editoriale relativ obișnuite în epocă între o editură românească și alta, străină. Cele două edituri erau Librăria Nouă Carol P. Segal, Calea Victoriei, 78, Bucuresci, și respectiv mult mai cunoscuta, până astăzi, Librairie Hachettte et Cie 79, Boulevard Saint Germain, 79, Paris. Cartea avea să fie tipărită la imprimeria Paul Brodard, la Coulommiers, 60 de kilometri de Paris. Supervizarea ediției românești va fi însă în întregime asigurată de binecunoscuta editură bucureșteană de expresie culturală mozaică a lui Carol P. Segal.
Cartea va avea o difuzare largă mai ales în rândul societății evreiești din România, asigurată de interesul major existent, mai ales până la izbucnirea primului Război mondial, în găsirea unui vehicul de comunicare universală, independent de limbile naționale, cât de cunoscute și importante ar fi fost acelea, și mai ales independent de imperialismele politice și economice corespunzând acestor limbi.
Faptul că tipografia în care a fost imprimată cartea se afla în Franța, și nu în România Mică a vremii, a împiedicat însă ca cerința depozitului legal să fie îndeplinită. Trebuie să precizăm, că, la vremea care ne interesează în studiul de față, cerința depozitului legal pentru toate lucrările tipărite în Regatul Român era asigurată nu de către edituri, ca în zilele noastre, ci de către tipografii. În consecință, atunci când tipărirea unei lucrări românești se realiza în afara granițelor naționale, cerința depozitului legal pentru cărțile tipărite în limba română era superfluă, și nu se împlinea decât dacă autorul sau editorul simțea nevoia unui act de generozitate culturală, și trimitea totuși, voluntar, câteva exemplare pe adresa Academiei Române, spre mai înalta mărire a numelui său, în eternitate…
Lucrarea aceasta avea să fie reeditată după Primul Război Mondial, sub auspiciile aceleiași Societăți esperantiste, dar într-un format ușor extins față de ediția din 1908, X plus 120 pagini. Iar editura responsabilă este doar una, românească, deși aflată în continuare în arealul cultural evreiesc din România: Editura Bibliofilă, în care I. Ludo, o altă personalitate fascinantă a iudaității românești, avea să publice în traducere mica lucrarea lui Șalom Alehem, Gimnaziu cu bucluc, la un an neprecizat din interbelic…
Încă o dată, precizăm că domnul Zamenhof, nu putea și nu avea cum să simtă românește. Cum cu siguranță nu mai simțea propria ființă nici doar iudaică, sau rusă, sau bielorusă, sau poloneză, sau germană… El simțea, și se simțea cel mai bine în cea mai nouă formă a Omului Universal, aflat în descendența intelectuală a lui Voltaire și a lui Adam Kadmon kabbalistic, dar nicidecum în cel al naționalismelor de toate felurile, cel românesc inclus, pe care voia, dimpotrivă, să le depășească în numele unui internaționalism umanist și integrator. Internaționalism umanist care, mai târziu, va fi confiscat de către mișcarea bolșevică, însă într-o cu totul altă formă, în întregime îndepărtată de intențiile inițiale ale fondatorului său…
Revenim! Toate aceste injoncțiuni istorice fac ca ediția românească a lucrării sale fundamentale să lipsească din bibliotecile publice din România.
Mai grav însă decât atât, lucrarea lipsește și din Bibliografia Română Modernă, 1831-1918, vol. IV, literele R-Z, Editura Academiei Române, București 1996. Și de fapt din toate bibliografiile românești, vechi și noi.
Este locul să aduc aici o critică scurtă, dar elocventă, instituțiilor culturale românești de stat, în mare măsură osificate, și cărora le lipsește aproape cu totul deschiderea față de societatea civilă, în cazul de față față de corpurile constituite ale Anticarilor de carte și Bibliofililor.
Trist, dar adevărat!
Ca vechi și autentic bibliofil, ca persoană cu formația profesională de anticar, chiar dacă astăzi nu mai profesez, optând să mă dedic în întregime scrisului, nu pot decât să mă întristez.
Dar, ca om de cultură român, și ca cetățean român, țin să aduc aici o completare la BRM, vol. 4, și să introduc o nouă intrare în această lucrare, totuși importantă și folositoare, între intrările consacrate lui Aron Zambilovici, cu ale sale Cercetări asupra nomei, și P. Zamfir, cu Sfânta Elena, vieața și faptele unei împărătese creștine:
ZAMENHOF, L.L. 1859-1917
73031A, Fundamento de esperanto, eldono rumana, tradukita, lau la permeso de la autoro de Dro G. R. kaj D. M. kun la patronado de la rumana Esperantista Societa, București, Librăria Nouă Carol P. Segal, Calea Victoriei, 78, Paris, Librairie Hachettte et Cie 79, Boulevard Saint Germain, 79, 1908, Tous droits reserves, X plus 94 pagini. 402-08, Coulommiers, Imp. Paul Brodard, P9 08, 16×11 cm.
Înainte de a încheia, țin să precizez că prețioasa lucrare de care am vorbit mai sus este parte a unui coligat în care se regăsesc alte și alte bijuterii bibliofile românești, fie ele de expresie esperantistă sau nu. Dar despre aceste alte minunății, cu proxima ocazie!
Iar față de toate aceste frumuseți bibliofile zic să ia aminte nu doar furnicile truditoare ale bibliografiilor naționale, angajații de azi și de totdeauna ai bibliotecilor românești,, față de care mă înclin și pe care îi respect, ci mai ales factorii decidenți mai înalți ai Culturii Românești, atâta câtă mai este!
Și să se gândească și la faptul că și printre anticari și bibliofili nasc oameni, vorba lui Kogălniceanu, de acum aproape două veacuri!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
