În anul de grație 1969, la începutul scurtei perioade de renaștere culturală și politică a României dintre condamnarea invaziei din Cehoslovacia, 21 august 1968, și tezele din iulie 1971, la Pitești descăleca, pentru cinci ani de zile, o ființă luminoasă, dublată de un talent literar major: poetul Gheorghe Tomozei. Era numit director al proaspăt înființatei reviste Argeș, căreia avea să îi imprime o dimensiune culturală unică și irepetabilă.
Lui Gheorghe Tomozei nu îi era străin Piteștiul. Cel puțin în cursul anului 1962 lucrase la Secera și Ciocanul, ziarul Partidului Comunist Român din regiunea Argeș. Însă abia în cursul directoratului său la revista Argeș se vor cimenta cu adevărat, și pentru totdeauna aș spune, legăturile adânci dintre Poet și Oraș.
Una din primele măsuri luate de Gheorghe Tomozei a fost înființarea, în cadrul revistei, a Bibliotecii Argeș, al cărui număr inaugural a fost realizat de marele poet, și prieten al lui Tom, Nichita Stănescu, cu placheta Cinci degete.
În cadrul Bibliotecii Argeș avea să debuteze, în anul 1970 și de pe poziția celei de al treisprezecelea număr, o personalitate interesantă a poeziei argeșene și românești: Miron Cordun. Pseudonim, desigur, al mult mai mundan numitului Gheorghe Cârstea. Apărea atunci, după I. Negoițescu și înainte de Florin Mugur, placheta Edict. Poziția aceasta era în ea însăși interesantă: de Florin Mugur, pe Miron Cordun avea să îl lege o prietenie bazată pe afinitate și valoare.
Un an mai târziu, Miron Cordun avea să primească premiul de debut al revistei Argeș. Debut, așa cum am văzut, produs tot în paginile acesteia, și tot datorită aprecierii susținerii și amiciției venite din partea lui Gheorghe Tomozei.
Scrisoarea de față, scrisă pe o foaie ruptă dintr-un caiet liniat, de desen, mi-a parvenit în volumul de corespondență primită de Tomozei între anii 1955 și 1970, sub forma unei foi volante, pusă la început. Nu am găsit, din păcate, și plicul, așa cum s-a întâmplat, totuși, în alte cazuri. În partea din stânga a foii se văd urmele unui aparat de capsat, ceea ce arată că a fost, totuși, îndosariat în altă parte. Rupturile dintre golul capsat și margine arată însă că a fost smulsă de acolo, și introdusă la începutul volumului de care am vorbit mai sus.
Să fi fost introdusă acolo de către destinatar? Puțin probabil, Gheorghe Tomozei era cunoscut prin grija deosebită pe care a acordat-o arhivelor sale. Mai degrabă această neconcordanță se datorează ultimului proprietar, de la care am cumpărat manuscrisele tomoziene… Regretabilă greșeală, intenționată sau nu. Tot cu ocazia acelei smulgeri se rupe și partea de stânga jos a epistolei, de care fusese, poate, atașat corpul plicului original pe care îl expediase Miron Cordun.
În lipsa plicului original și a arhivării cronologice adecvate, scrisoarea poate fi datată doar prin elementele de conținut. Și, din fericire, acest lucru este posibil: în Post Scriptum, Cordun vorbește despre includerea uneia din cărțile sale în planul editorial pe anul 1975. Al Editurii Eminescu, bineînțeles, care era practic editura oficială a Uniunii Scriitorilor din România, și unde Florin Mugur, bunul vestitor al unei asemenea noutăți, juca un rol important.
Scrisoarea este deci expediată în anul 1974, după apariția volumului de debut Curtea veche, și înainte de sfârșitul anului, când trebuia definitivat planul editorial pe anul viitor, adică 1975.
Ca orice document istoric și scrisoarea noastră se raportează la evenimente care sunt menționate doar aluziv, tratate fiind, acestea, în precedentele misive. Este totuși vorba de o corespondență privată, în care scrisorile se înlănțuiesc organic una cu alta, și în care nu este în nici un caz nevoie de repetiții și reamintiri.
De aici și o ușoară opacitate a înțelesului.
Înțelegem totuși că este vorba de completarea unor hârtii, completare care își atrage calificativul de îngrozitoare. Aparent, Miron Cordun nu s-a prea bucurat de efortul birocratic respectiv. Finalitatea însă îi surâde: măcar de atâta lucru să am și eu parte. Referința la Premiul Nobel (pasărea mălai visează…) mă face să cred că este vorba tot de propunerea sa la un premiu, și anume cel al Uniunii Scriitorilor.
În anul 1974 lui Miron Cordun îi apăruse volumul Curtea veche, deja menționat, la editura Cartea Românească, încă din primele luni ale anului. Era astfel îndreptățită intrarea sa în competiția pentru premiile literare acordate de către Uniunea Scriitorilor. Gheorghe Tomozei, care îl publicase în plachetă în anul 1970 și îi acordase premiul de debut în 1971, din partea revistei Argeș, era cel mai potrivit să îl sprijine în acest demers, care n-ar fi făcut decât să îi confirme valoarea judecății sale critice.
Demersurile pentru un astfel de premiu erau dificile și laborioase. Lumea literară, a vremii și de dintotdeauna, era alcătuită din multiple grupări literare, fiecare dornică de afirmare publică și de promovare a propriilor membri. Grupul din care făcea parte Gheorghe Tomozei era, însă, de departe cel mai ilustru, fie și numai pentru că îl cuprindea pe cel mai mare poet român de după 1960, adică pe genialul Nichita Stănescu.
Pe Nichita și pe Tom îi lega o prietenie exemplară, așa cum fusese mai înainte, din păcate pentru prea puțină vreme, prietenia dintre Nicolae Labiș și doar cu puțin mai tânărul Gheorghe Tomozei. Sprijinul unuia dintre cei doi, pentru afirmarea în spațiul literar românesc, însemna automat și sprijinul celuilalt, dar și al tuturor celor care gravitau în jurul lor. Cum a fost cazul și cu Florin Mugur, și de fapt cu foarte mulți alți scriitori de valoare.
Mai erau și formalitățile administrative, necesare pentru a aplica la un premiu al Uniunii Scriitorilor. Formalități îndeajuns de neplăcute încât să îl crispeze pe relativ neexperimentatul Miron Cordun. Neexperimentat, cel puțin sub aspectul acesta administrativ, în care însă Tom, director de revistă, era neîntrecut.
Recomandarea lui Tomozei pentru premiu era fundamentală, iar Cordun îi mulțumește pentru aceasta din inimă. Îl întreabă însă pe protectorul său dacă mai este nevoie și de referințe critice. Dacă va fi fost cazul, acestea au fost obținute fără probleme, și depuse la timp.
Laudele care îi fuseseră acordate de Gheorghe Tomozei erau de o asemenea dimensiune încât i-ar fi putut asigura, la rigoare, chiar și Nobelul. Asta, cel puțin din perspectiva, inerent narcisiacă, a lui Miron Cordun…
Gândul la Nobel nu era doar un joc mental. În perioadă multă lume se vedea laureat al Academiei Suedeze, iar nume ca Nichita Stănescu și Marin Sorescu s-au aflat la modul real în antecamera Nobelului. Deci, de ce nu și Miron Cordun?
Și dacă da, de ce să nu se expatrieze?!?!?!
Mențiunea ideii de expatriere, deși de o scurtime totală, ne arată relativa libertate de exprimare, dacă nu și de conștiință, încă permisă scriitorilor români în anul de grație 1974. Sigur, șurubul începuse deja să se strângă de la tezele ceaușiste din iulie 1971, dar lupta pentru conformism nu fusese încă câștigată de autorități. Se duceau lupte, și încă puteai vorbi relativ liber. Dar o presiune exista și se manifesta, și chiar dacă acest lucru nu afecta în mod real pe titani ca Nichita Stănescu, în rândul celorlalți lucrurile stăteau totuși puțin diferit.
Gheorghe Tomozei și echipa sa vor fi criticați pentru că nu deschideau larg paginile revistei peltelei ideologice promovate de Nicolae Ceaușescu, și nu subscriau la cultul său al personalității. Iar, în schimb, îl publicau pe Nichita Stănescu, neinteligibil pentru masele largi…
Fapt este că, în urma acestei campanii, Gheorghe Tomozei va fi înlăturat în anul 1974 de la direcția revistei Argeș, iar de la numărul 5, adică din iulie, la conducere va veni, pentru multă vreme, Sergiu I. Nicolaescu. Pe acesta aveam să îl prind și eu, în aceeași poziție directorală, când, ani mai târziu, începusem să cumpăr revista de la chioșcul de presă de la parterul magazinului Fortuna din Pitești…
Dacă Nichita nu era afectat direct, iată că Tomozei era. Ecourile acestei lupte în interiorul lumii literare piteștene și argeșene se strevăd, iată, în scurta remarcă a lui Miron Cordun, acesta încă cu mult mai vulnerabil decât generosul său protector. Dar și mult mai puțin periculos, ceea ce îi va asigura supraviețuirea, fără mari peripeții, în spațiul literar comunist piteștean, până la Revoluția din decembrie 1989. Supraviețuire care îl va lecui pentru totdeauna de iluzia primejdioasă a expatrierii…
Din cuprinsul scrisorii rezultă însă că la momentul respectiv Gheorghe Tomozei se afla, încă, la conducerea revistei Argeș. Coroborată cu celelalte repere temporale, menționate mai sus, adică apariția subînțeleasă a volumului Curtea veche, în ianuarie sau februarie 1974, și începerea elaborării planului editorial pe anul 1975, această situație ne face să credem credem că scrisoarea a fost concepută și expediată undeva în perioada lunilor mai-iunie 1974.
Revenim.
O altă scurtă referință amintește de două, mai puțin bătrâne, fotografii. Acestea, adică fotografiile, nu mi-au parvenit. Ceva, mai vechi însă, ar fi trebuit să ajungă la Gheorghe Tomozei, o dată cu scrisoarea. Nu cred că este vorba de alte fotografii, calificativul de bâtrâne fiindu-le cu totul nepotrivit. Mai degrabă suspectez că, într-un pachet care însoțea scrisoarea, Miron Cordun adăugase, în străvechea tradiție a țuicarilor argeșeni, una sau, pentru acordul de număr, două sticle de țuică bătrână. Darurile de alcool tare constituiau un lucru obișnuit în mediul literar al epocii. Iar Pontifex Maximus al poeziei românești, și l-am numit pe Nichita, era cunoscut ca un mare adorator al lichidelor dionisiace…
Țuica bătrână, câtă o fi fost, a fost consumată cu plăcere, și și-a produs efecte eficiente. Pe 26 iunie 1975 revista România Literară consemna acordarea premiului Uniunii Scriitorilor din România, pe anul 1974, poetului Miron Cordun. Iar în același an, pe 8 august 1975, cel de al doilea volum al poetului, Serbări, primea bunul de tipar.
De acum încolo, drumul lui Miron Cordun era deschis larg în lumea minunată a literelor românești…
Iar scrisoarea sa, din fericire păstrată până astăzi, se constituie într-o mărturie prețioasă a istoriei mediului literar piteștean al vremii.
Mulțumesc, cititorule, pentru răbdarea și atenție!
Închin acest mic studiu de istorie a poeziei piteștene mamei mele, Cleopatra Tudoroiu, poetă discretă și mamă desăvârșită, fără al cărei har nimic din ceea ce sunt nu ar fi fost, și care ar fi împlinit astăzi 89 de ani!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Redau mai jos, în transcriere, scrisoarea lui Miron Cordun către Gheorghe Tomozei:
Domnule Tomozei,
uite că o făcui, dracu știe cum! și p-asta: completai îngrozitoarele hârtii. Acu nu-mi mai rămîne decît să și fiu, că măcar de-atîta lucru am să am și eu parte. Și cred că se poate. După recomandările dvs. ar trebui, nici mai mult nici mai puțin, să mi se dea premiul Nobel. Și n-ar fi răul mai rău: poate că m-ar și expatria. (Etc.) Pun aici și două, mai puțin bătrîne, fotografii. De ceva referințe critice nu mai e nevoie?
Vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut și faceți pentru mine.
Miron Cordun.
P.S. Îmi scrie F.M. din Dolhasca (pe adresa C.E.C.-ului) cum că aș fi „prins” în planul editorial pe 75, și că să-i dau o carte genială. E grozav, nu?
