De multe ori noi, consumatorii de artă, ne facem o idee prea înaltă despre Marea Pictură, și îi ridicăm pe artiștii plastici pe un soclu de pe care, săracii, greu mai reușesc să se dea jos… Să nu uităm însă că și cei mai mari pictori au făcut nu doar tablouri în ulei, acuarele, desene și gravuri pentru achiziții publice și colecționari, ci, asemena lui Nicolae Grigorescu (ca să vorbim doar de Cel Mai Mare…), și proiecte de bancnote pentru Banca Națională, sau grafică pentru banalele titluri de valoare emise de una din Societățile pe Acțiuni ale vremii!
Așa că, atunci când mi-am îndreptat privirea asupra pictorului D. Stoica, nom de guerre al lui Ion Stoica Dumitrescu (1886-1956), aveam deja o abordare lipsită de prejudecăți. Autorul de compoziții istorice, a cărui Intrare a lui Mihai Viteazul în Alba-Iulia o cunoșteam de pe coperțile a numeroase cărți de istorie a României, fusese de asemenea și un prolific ilustrator de literatură istorică sau memorialistică, și mai ales de carte pentru copii.
În calitate de bibliofil, dar și de cercetător împătimit al ilustrației românești de carte, eram familiarizat mai ales cu operele lui legate de scrierile marelui Ion Creangă. Într-o lungă carieră de anticar, îmi trecuseră prin mână succesivele ediții ale Amintirilor din copilărie și ale Poveștilor, editate de harnica editură Cartea Românească între 1932 și 1947, prima, între 1936 și 1943 cea de a doua.
Mult mai rar însă avusesem ocazia să găsesc extrasele din opera genialului humuleștean, și anume cele 12 povești, asemănătoare celor 12 apostoli hristici, tipărite la aceași editură în numeroase ediții, pe care încă nimeni nu le-a etalonat, între anii 1935 și 1947:, Acul şi barosul, Capra cu trei iezi, Dănilă Prepeleac, Fata babei şi fata moşneagului, Făt-Frumos Fiul Epei, Ivan Turbincă, Povestea lui Harap-Alb, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea porcului, Povestea unui om leneş, Punguţa cu doi bani și nemuritoarea Soacră cu trei nurori…
Cele 12 volume de format mare, dar subțiri, cu coperțile lor cu fond alb și ilustrații intens colorate, au făcut deliciul a nenumărați copii de vârstă școlară, și au devenit astăzi veritabile rarități bibliophile.
Intersectarea mea cu operele altor doi mari români avea să îmi prilejuiască însă o nouă reîntânire admirabilă cu opera de ilustrator de carte a lui D. Stoica. De data aceasta chiar la începuturile carierei sale…
În anul 1907 Editura Minerva publica volumele Însemnările lui Neculai Manea, al lui Mihail Sadoveanu, și Prin Bulgaria la Constantinopol, de Nicolae Iorga. Nici unul, nici celălalt nu făceau parte din capodoperele acestora. Important era însă faptul că ambele apăruseră cu ilustrații de pictorul Stoica.
Tocmai începuse cariera de patru decenii de ilustrator de carte a acestuia!
Colaborarea cu Institutul de Arte Grafice Minerva va continua și în anul 1915, și tot cu o carte de Mihail Sadoveanu: Neamul Șoimăreștilor, prima ediție. Vâna de pictor de subiecte istorice se manifesta din plin: chiar cu coperți realizate de alți artiști, următoarele câteva ediții vor păstra ilustrațiile de interior.
Și legătura cu Nicolae Iorga s-a dovedit fructuoasă: în 1910 D. Stoica ilustrează România pentru bănățeni. Publicația Ligei Culturale pentru ajutorarea inundațiilor din Banat, iulie 1910, apărută la Vălenii de Munte, la Tipografia Neamul Românesc.
În peisajul cultural al României Mici, atomizat prin existența multor edituri mici, un artist nu putea încă acorda exclusivitate unei singure oficine editoriale. Așa se face că în anul 1908 D. Stoica ilustrează alte două cărți, tipărite acum de Editura Librăriei Socec, ambele cu o îndelungată posteritate de reeditări: Virgil Caraivan, Povești de pretutindeni, și A. Vlahuță, Din trecutul nostru. Ambii aflați în siajul instituțional sau intelectual al titanului de la Vălenii de Munte.
Cu aceștia excursul artistic al lui D. Stoica se clarifică: istoricist și autohtonist, cu o predilecție pentru subiecte naționale și pentru trecut, explorând evenimentele din vechime ale neamului și specificul civilizației populare.
Cu talent, desigur. Acesta este filonul care îi va consolida poziția în lumea mare a artei plastice, de dinainte și de după Războiul de reîntregire.
Ilustrațiile sale la lucrarea lui A. Vlahuță, Din trecutul nostru, vor fi menținute de succesivii editori și în următoarele ediții, la fel ca la Sadoveanu: ediția 2, la Viața Românească, ediția 3, 1924, și ediția 4, 1933, deja la editura Cartea Românească. Și cartea lui Virgil Caraivan, cu vechile ilustrații ale lui D. Stoica, va ajunge în anul 1926 la ediția a treia, dar în continuare la editura Socec. Portofoliul editorial cunoaște în perioadă, iată, atât fluctuații, cât și o anumită constanță…
În 1908, 1909 și 1913 îl vedem însă descoperind și consolidând cealaltă dimensiune a artei sale: cea de illustrator pentru copii. În afara volumului pentru copii din 1908, deja menționat, ilustrează antologia lui Florian Cristescu, important om de cultură teleormănean, dar de anvergură națională, Carte pentru copii, cu versuri de George Coșbuc, Petre Dulfu și alții, și volumul Elenei Farago, Copiilor. Antologia lui Florian Cristescu apare la Librăria Școalelor C. Sfetea. Florian Cristescu va rămâne în memoria colectivă cu cele trei volume din Povestea Neamului Nostru, dar și cu foarte popularul ciclu șoricesc al Familiei Roade Mult. Cât privește antologia sa, Carte pentru copii, va cunoaște și ea nenumărate editări: ediția a șasea 1939, ediția a șaptea 1942, bineînțeles la editura Cartea Românească, dar cu un titlu nou: La Săniuș.
Cu poeziile Elenei Farago însă pictorul D. Stoica își regăsește o dimensiune care păruse pierdută: regionalismul oltenesc. Trebuie să amintim că artistul se născuse în satul Zănoaga din județul Dolj, la 34 de kilometric de Craiova. Era deci oltean cu 24 de măsele, cum se spunea în epocă. Cartea de poezie pe care o ilustrează este tipărită în 1913 la Craiova, la Editura Ramuri.
Cu siguranță pictorul a simțit o vibrație interioară când a ilustrat acest volum. Nu numai însă pentru că rezona cu plaiurile doljene. Ci și pentru că se reîntorsese în România, după perioada de studii artistice în străinătate, de la Munchen.
Țin să aduc aici o serie de date care contrazic afirmația că, între 1905 și 1909, artistul ar fi studiat la Munchen, idee preluată în mai multe surse. Așa cum am văzut, în anii 1907, 1908 și 1909 el ilustrează cel puțin două cărți pe an, iar în iulie 1910 încă una. Situația se află în totală contradicție cu plecarea sa în străinătate, tocmai pentru că presupunea un contact apropiat cu fenomenul editorial românesc al vremii. Dimpotrivă, pauza de cărți ilustrate din anii 1911 și 1912 ne duce cu gândul la o plecare a pictorului la studiiile sale muncheneze în toamna anului 1910, cel mai devreme, urmată de o întoarcere în țară în cursul anului 1913, cel târziu.
După întoarcere D. Stoica ilustrează, alături de A. Murnu, primul roman S.F. românesc, Un Român în Lună, al lui Henric Stahl, și care va fi reeditat de mai multe ori din perioada interbelică până în zilele noastre. Și care marchează editorial o prietenie artistică ce va dura…
Remarcabilă carieră de ilustrator de carte, și aceasta, iată, în mai puțin de zece ani!
În anul 1916 au venit războiul, ocupația și refugiul. Iar la sfârșitul anului 1918 au venit Victoria și Unirea.
În sfârșit se înfăptuise România Mare!
Unirea a fost benefică pentru D. Stoica nu numai ca sursă de inspirație pentru arta sa. Ci și pentru că din editurile și tipografiile multe și mici cu care colaborase, în anul 1919 a apărut o editură mare și puternică: Editura Cartea Românească! Unirea se întâmpla nu doar în plan etnic și politic, ci și cultural…
Dintre elementele constitutive ale noului așezământ cultural, D. Stoica mai colaborase, și încă fructuos, cu Institutul de Arte Grafice Minerva, dar și cu Librăria Școalelor C. Sfetea. Era deci clar cu cine avea să lucreze pe viitor.
Fapt este că între 1919 și 1947 aproape toate cărțile pe care le ilustrează apar la Editura Cartea Românească. Am văzut mai sus care a fost dimensiunea epică a ilustrării operei lui Ion Creangă. Trebuie însă să menționăm că în aceeași serie de povești în care este editat Ion Creangă apar și lucrări ale celuilat mare povestitor român, de data aceasta muntean: Petre Ispirescu.
Poveștile lui Petre Ispirescu nu au fost editate, după câte știm, în același număr ca ale competitorului său moldovean. Dăm în acest studiu trei dintre acestea, fără pretenția ca enumerarea să fie exhaustivă: Fata Săracului cea Isteață, Ileana Simziana și Zâna Munților.
Volumul Ileana Simziana ne oferă o opportunitate rară de grafică de dinainte de computer: pe copertă artistul a aplicat imaginea a doi dintre eroii săi, decupați dintr-alta mai amplă aflată în interiorul cărții și pe care v-o oferim alături. Ceea ce astăzi se poate face cu o simplă comandă în Photoshop presupunea acum 90 de ani decupaje atente ale hârtiilor, cu o minuție de care nimeni nu ar mai fi astăzi în stare…
Și alți scriitori vor beneficia de desenele lui: Calistrat Hogaș, de exemplu, în 1937 cu Amintiri dintr-o călătorie. Pe drumuri de munte, în 1938 cu Cuconul Ioniță Hrisanti.
Este de asemenea interesant că editura alege pe de o parte să reediteze cărțile ilustrate de el, iar pe de alta să îi înlocuiască ilustrațiile cu cele realizate de alți artiști. Acesta este cazul cu cea de a cincea ediție din Neamul Șoimăreștilor a lui Mihail Sadoveanu, pentru care, uimitor, sunt preferate ilustrațiile vechiului său amic A. Murnu! Încurcate sunt căile politicii editoriale!
Anii 1942-1943 vor reprezenta culminarea colaborării sale cu editura Cartea Românească. În 1942 apare Șoimii României, Antologie epică pentru tineret, alcătuită de M. Toneghin, ilustrată de pictorul D. Stoica.
Insă în 1943, după succesiunea de 15 lucrări pe care le ilustrează pentru aceeași editură, se produce ruptura: de acum doar reeditări ale lucrărilor deja ilustrate mai apar la ei, până în anul 1947. De altfel, editura Cartea Românească va fi desființată de regimul communist, în anul 1948…
În anul 1941 începuse deja, timid, colaborarea sa cu editura Universul. Aici apar între 1941 și 1943 cele trei ediții din cartea lui D. Ionescu Morel, Moș Alinte și Casandra, cu desene de pictorii M. Teișanu și D. Stoica. Iar în anul 1943 D. Stoica ilustrează tot pentru Universul Quo Vadis a lui Henryk Sienkiewicz. În edițiile cu cifre mari ale volumului III din C. Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, apărut tot la Universul, este reprodus portretul autorului, realizat iarăși de el.
Colaborarea cu Editura Ziarului Universul, începând cu anul 1941, era de fapt o garanție în alb de corectitudine politică și un certificate de bună purtare ideologică pentru puternicii culturali ai vremii. Foartea cuminte editură Cartea Românească îi putea asigura sârguinciosului ilustrator suficiente venituri cât să trăiască înlesnit. Însă în peisajul ideologic și artistic sufocant al ideologiei întâi național legionare, mai apoi naționale de nuanță antonesciană, simpla adeziune la trecutul istoric de manual al României nu mai era suficientă.
Ilustrațiile la Șoimii României din 1942, de care am vorbit mai sus, cu mesaje naționaliste evidente, extrase din opere literare consacrate, dar și cu o bucată literară nouă, comanditată de alcătuitor și scrisă special pentru antologia acestuia, anume poemul Avram Iancu al lui Mircea Dem. Rădulescu, nu erau un certificat mulțumitor de bună conduită național-politică.
Trebuiau permise de bună purtare mai eficiente pentru supraviețuirea în spațiul public virat violent spre dreapta al anilor 1941-1943. Pe acestea doar colaborarea cu editura ziaristului de dreapta, și l-am numit pe Pamfil Șeicaru, i le putea asigura…
Orice compromis are însă un cost: după dezastrul de la Stalingrad era clar pentru toată lumea că nu Hitler va câștiga războiul. Iar întoarcerea armelor contra armatei germane, la 23 august 1944, va marca schimbarea definitivă a macazului politic românesc. Scurta idilă cu editura de dreapta îl va costa scump pe amicul nostru. Ca prin minune, din 1944 încetează, practic, cariera sa de ilustrator…
Cărțile îi vor mai fi însă reeditate până în anul 1947. Regimul politic, după instalarea guvernului doctor Petru Groza, la 6 martie 1945, era deja autoritar, dar încă nu totalitar.
După abdicarea Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 lucrurile însă se schimbă. Din 1948 până la moarte nu mai am știre despre vreo carte ilustrată de pictorul D. Stoica. Avea atunci 61 de ani, deci nu era prea în vârstă. Problemele nu țineau de el, însă, ci de schimbarea regimului politic: naționalismul nu mai era la modă!
Începuse perioada realismului socialist…
Iar acum ne întoarcem la anul Domnului 1929!
În data de 19 octombrie 1929, doar cu zece zile înainte de Joia Neagră de la Bursa din New York, apărea numărul 43 al revistei Realitatea ilustrată. De pe copertă ne privea seducător-angelic actrița americană Anita Page. Nici ea, și nici cititorii revistei nu știau cu ce vremuri îngrozitoare aveau să se confrunte în curând…
Semne ale crizei erau însă perfect vizibile pentru persoanele sensibile. Iar artiștii, ca slujitori ai Frumosului, au avut întotdeauna parte de o sensibilitate aparte.
Fapt este că eroul nostru, pictor consacrat și încercat ilustrator de carte, a găsit cu cale să își rotunjească veniturile intrând în rândul creatorilor de reclame. Simțea probabil că îl ia cu frig dinspre viitor, și, prevăzător, își pregătea o saltea finaciară…
Nu era singurul artist plastic care picta reclame. Din branșă mai făceau parte Kimon Loghi, de exemplu, dar și alții, mai puțin cunoscuți, ca Gilly. Majoritatea optau însă să nu își semneze creațiile, menajându-și egoul, dar îngreunând îngrozitor munca cercetătorilor din zilele noastre.
La pagina 26 a revistei, în colțul din dreapta jos, apărea și o reclama realizată de D. Stoica. Acesta desenează, într-un cadru dreptunghiular, o linie zigzagată, reprezentând o secțiune printr-o latură a unei piramide egiptene, poate chiar a lui Keops, iar pe fiecare treaptă așează cele șapte litere ale numelui produsului: PYRAMID, adică BATISTA CEA MAI BUNĂ!
Linia zigzagată a secțiunii prin piramidă împarte câmpul reclamei în două zone aproape egale, cu cea de sus ușor mai mare. În ambele zone apare atât marca înregistrată a produsului, desenată cu linii negre groase, cât și imaginea unei batiste albe cu tiv gri, împăturită astfel încât să sugereze, iarăși, aspectul unei piramide.
Într-un spațiu de doar 13×18 centimetri, simbolul piramidei apare de 5 ori, fără să fie obositor sau prea încărcat. Își îndeplinește însă perfect rolul de sugestie vizuală pentru care fusese conceput, fără a agresa în vreun fel ochii privitorului!
Literele alese pentru numele produsului, Pyramid, sunt geometrice, denotând seriozitate și corespunzând formei simple a piramidelor din reclamă, iar prin profilul lor triplu acestea dobândesc spațialitate și chiar dinamism, lăsând impresia că se deplasează către privitor. Întreg ansamblul denotă mâna unui maestru!
Față de rigiditatea descrisă mai sus, literele mesajului de reclama, scris în română (trebuie să precizez că unle reclame destinate doamnelor aveau întreg textul în franceză…), sunt fanteziste, cu volute florale, fără însă a putea fi atribuite stilului Art Nouveau.
Din literele ronde care apar în mai multe cuvinte doar litera A este reluată de mai multe ori, dar și aceasta în două variante perfect distincte. Cele două litere B sunt total diferite, la fel și cele două litere T. Cât despre S-ul care apare doar o data, acesta este pură fantezie! Și pare un căluț de mare sau o integral nărăvașă, care poartă în spinare o coloană ionică sau un biscuit pentru câini, în formă de os….
Și, în sfârșit, ajungem la semnătura artistului, și deci la identificarea autorului reclamei. Căci în domeniul artei lucrurile nu sunt niciodată simple, iar egourile sunt pe măsura talentului…
Întâi de toate, vorbind doar de stilul reclamei, acesta se ridică peste nivelul obișnuit al acestui gen de desene, și denotă cu siguranță un artist, și nu un simplu desenator. Întreaga economie a reclamei o dovedește. Prezumție deci că aceasta putea să fi fost realizată chiar de Stoica D., pictor și ilustrator al acelor vremuri.
În afara stilului, semnătura autorului reclamei, grosso modo STOD, este cea care ne-a determinat să îl identificăm pe acesta cu pictorul și ilustratorul Stoica D.
Trebuie să precizez că nu era ceva neobișnuit ca un artist să folosească semnături diferite în contexte diferite, păstrând totuși elemente comune de bază. Diferențe însă puteau exista, pentru că una era semnarea unei picturi sau unui desen, și alta semnarea unei reclame.
Analizând semnătura pictorului nostru constatăm că acesta își autografiază tablourile folosind de obicei topica Stoica, urmată de un D. Iar în multe din aceste situații rămâne vizibilă doar prima parte din Stoica, adică Sto. Restul de litere abia se văd, fie integral, fie doar ca i ca sau ca. Această elipsă, intenționată sau nu, din opera sa picturală, este posibil să îi fi servit ca model pentru semnătura sa în calitate de creator de reclame.
Să nu uităm și faptul că semnătura geometrizată, folosită la reclame, dar și la alte categorii de produse de design, apare și la alți artiști, precum la Maxy, așa cum am și arătat într-unul din studiile mele mai vechi.
În cele din urmă o analiză mai atentă a semnăturii geometrizate din reclamă ne arată că după S mare urmează t și o mai mici, urmate de un D iarăși mare. Ergo, înseamnă că avem de a face cu un artist care se numește Sto… D.
Singurul care corespunde acestei abrevieri este omul nostru, Stoica D.
Quod errat demonstrandum!
…
Cititorule, tare mă tem că ai obosit. Periegeza aceasta printre edituri, autori și ilustratori, biruind dificultățile generate de războaie, crize economice și totalitarisme, sau de demersurile detectivistice ale autentificării unei semnături, se poate dovedi deosebit de epuizantă. Am simțit însă nevoia să desțelenesc o pagină prost cunoscută din istoria ilustrației românești de carte, prea mult timp neglijată și ignorată. Și chiar să împlinesc câteva goluri din istoria reclamelor românești, domeniu, vai, încă și mai puțin cercetat și cunoscut!
Mulțumesc pentru răbdare și pentru curiozitate, cititorule!
