Caricaturile românești au o tradiție venerabilă în arta noastră plastică. De la prezentarea caricaturală și anecdotică a păcatelor vieții de zi cu zi, și mai ales a păcătoșilor, pe zidurile multor biserici bucureștene de mahala, trecând prin șarjele lui Șirato și Murnu, până la caricaturiștii celei de a treia Republici românești, nenumărați artiști, anonimi sau cu identitate asumată, au găsit cu cale să ironizeze moravurile decăzute și comportamentele hilare ale vremii lor.
Ele nu puteau să lipsească, așadar, nici din lumea nișată, dar fascinantă, a cărților poștale ilustrate. La cumpăna secolelor 19 și 20 predominau caricaturile realizate de marile case editoriale germane, exportate nu doar în România Mică de atunci, ci în întreaga Europă, și localizate doar ca text și editură vânzătoare, în fiecare țară în parte. Treptat ăși fac apariția și ilustrate ru caricaturi realizate de artiști autohtoni, unii dintre cei mai mari, cu subiect politic și social. Un exemplu de înalt nivel îl constituie Francisc Șirato, cu caricaturile lui politice, ce ilustrază cărțile poștale editate de revista craioveană Curierul Olteniei. Domină însă, până la începutul anilor 1910, caricatura socială, importată, așa cum am arătat, din spațiul german. Asupra acestor aspecte vom reveni însă într-o postare viitoare.
Cert este însă că după Primul Război Mondial circuitul de export al ilustratelor germane în întreaga Europă încetează. Ororile războiului și ruina imediat postbelică a Germaniei au rupt definitiv liniile de export ale produselor germane de divertisment. Locul lăsat liber va fi umplut, relativ rapid, de caricaturiștii autohtoni.
Nu toți artiștii români care se apucă de caricatură sunt talentați. Însă concurența străinătății încetase, și și artiști de mai mică valoare își puteau încerca norocul cu ilustrarea cărților poștale cu caricaturi.
Așa se face că în anii 20 apar mai multe serii de caricaturi cu subiecte românești. Una din aceste serii este localizată în București, clădiri emblematice ale orașului putând fi ușor recunosute în arierplanul ilustratelor. Piesele păstrate au circulații de la sfârșitul anilor 20. Adică sunt realizate în anii premergători Marii Crize Economice din 1929-1933, într-o perioadă de, încă, mare prosperitate economică. Subiectele sunt cele eterne ale firii umane, predominând beția și promiscuitatea sexuală, de neconceput în serioasa și pudibonda societate burgheză a vremii.
Piesa care ne interesează chiar așa se și intitulează:
Orgia și beția/ Benzina și mașina.
Caricatura vizează promiscuitatea sexuală, ușor de înțeles. Pieptul gol al unei domnișoare și picioarele goale până mai sus de genunchi sunt puse, strategic, în centrul focal al imaginii, sugerând depravarea sexuală a adunăturii de convivi. Trebuie să precizăm pentru publicul de azi că o astfel de ținută, normală în zilele noastre, ar fi produs agitație și reacții furioase din partea bucureștenilor de acum un veac, care considerau o astfel de ținută acceptabilă doar în dormitor. De aici și cumințenia declarativă a celei de a doua demoazele, mult mai conformist îmbrăcată, menită să atenueze șocul vizual al primeia.
Bărbații tineri care apar în imagine sunt reprezentări ale viciilor de dintotdeauna ale masculinității: bețivi până la punctul în care își revarsă peste portieră conținutul stomacului, lacomi de mâncare până la îmbuibare, metrosexuali până la cheltuirea ultimului leu pe haine elegante, chiar dacă hurducăiturile mașinii îi fac să-și piardă jobenul de pe cap, cheltuitori până când nu mai rămân cu nici o lețcaie în portmoneu. Și, bineînțeles, vitezomani, așa cum se arată a fi conducătorul bolidului, îmbrăcat în tipica sa uniformă de șofer.
Mașina și benzina sunt văzute ca semnul unei destrăbălări a la l’americaine, de extracție nouă și de prost gust, tipică parveniților și noilor îmbogățiți, cărora nu le mai păsa de conveniențe. Asta spre deosebire de comportamentele mai discrete ale aristocrației de la 1900, care, dacă aveau loc într-o caleașcă închisă, nu dădeau nimănui prilej de bârfă…
Orgia și beția apar deci strâns legate de bogații de extracție recentă, și mai ales de copii lor, veritabile beizadele de perioadă interbelică.
Caricatura atacă, altfel spus, neobrăzarea a ceea ce francezii denumeau la jeunesse doree. Câtă diferență față de stilul din Belle Epoque!
Și aici vreau să atrag atenția cititorului că, probabil, artistul caricaturist nu a ales întâmplător să își plaseze orgia bahică în fața Palatului Sturdza, sediu al Ministerului de Externe din acea vreme. Din Piața Victoriei, în care se afla, pornea Șoseaua, loc privilegiat de promenadă pentru lumea bună bucureșteană. Renumele de centru al eleganței de care se bucură și acum nordul capitalei era, atât la 1900, cât și la 1925, un bun câștigat. Tineretul de bani gata își avea aici centrul predilect, atunci ca și acum.
Și ce model mai desăvârșit pentru acest tineret de bani gata putea fi decât locul de unde pleca la plimbare, călare sau într-o caretă ușoară, Prințesa Maria, viitoarea Regină?
Căci o ilustrată clasică ne-o înfățișează pe Prințesa Maria, în postură de vizitiu sportiv, cu ofițerul de ordonanță în spate, privind chiar în ochii obiectivului fotografic. Preț de o secundă, timpul se oprește, și retrăim și noi bucuria și plăcerea tinerei prințese…
Ilustrata este circulată în 1905. Chipul tânăr al prințesei mă face însă să cred că fotografia este mai veche, posibil din ultimii ani ai secolului 19. Nu ar fi fost ceva neobișnuit în istoria cartofiliei românești. De exemplu unele monumente de for public, înălțate în cinstea vizitei împăratului austriac Franz Josef la București în anul 1896, și care au dispărut repede după aceea, din cauza materialelor de proastă calitate, sunt prezente pe ilustrate editate cu certitudine mai târziu, în anul 1900 și imediat după aceea.
Dacă ne confruntăm cu o situație similară, tânărul ofițer de ordonanță din spatele prințesei nu putea fi decât Gheorghe Zizi Cantacuzino, supranumit Grănicerul, ajuns ulterior general român și președinte al partidului legionar Totul pentru Țară, dar la acea vreme amantul en titre al prințesei, și tatăl neasumat și nerecunoscut al unuia dintre copii princiari.
Relația de amantlâc dintre cei doi era de notorietate în lumea bună bucureșteană de la 1900. După Primul Război Mondial, când societatea se mai democratizase, zvonurile ajunseseră și la urechile majorității bucureștenilor cu o oarecare poziție socială, cuprinzând aici cu siguranță și pe cei din boema artistică și literară.
Caricaturistul nostru anonim știu deci, cu maximă probabilitate, de aventura actualei Regine Maria cu Zizi Cantacuzino. Poate că văzuse, sau chiar avea în colecție, ilustrata circulată la 1905, cu prințesa și ofițerul în fața Palatului Sturdza. Nimic nu putea fi mai potrivit decât plasarea satirei față de tineretul corupt al anilor 20 în locul de plecare al escapadelor amoroase ale reginei en titre…
Ridendo castigat mores!
