Primii 15 ani ai secolului trecut au fost deosebit de fertili pentru cultura românească. După 60 de ani de influențe occidentale susținute, nu doar că elitele intelectuale și sociale se occidentalizaseră, dar își puneau problema, la modul real, al unui specific autohton în arta plastică, arhitectură și chiar literatură.
Rezultatul? O formă specifică de Art Nouveau, consonantă cu ceea ce s-a numit ulterior stilul neoromânesc, afirmat cu putere în arhitectură și în artele decorative, cărțile poștale incluse.
Sinteza aceasta neoromânească și-a găsit o primă expresie în istoria cartofiliei românești în seria celor 12 litografii cu lunile anului, realizată de către Eugen Nicolae Ghika-Budești (1843-1919), pictor și tată al arhitectului care îi poartă numele. Ambii s-au remarcat în calitate de campioni ai stilului neoromânesc, fiecare fiind însă adeptul unei muze diferite…
Zece ani mai târziu vine rândul unui pictor mai puțin cunoscut, și de origine socială mai umilă decât a precedentului, să preia stindardul autohtonismului în rândul ilustratelor românești. Ion C. Luncan (1870-1950), pictor profesor, așa cum se intitulează pe una din ilustratele sale, născut în județul Bacău, la Osebiții Mărgineni, și naturalizat sinăian începând cu anul 1905, este un autor de cărți școlare de geografie, manuale și atlase, la începutul carierei sale, și întotdeauna în colaborare. El asigură partea grafică și de ilustrații, atât de importantă în receptarea ușoară și intuitivă a materiei.
De asemenea, se va afirma ca ilustrator de copertă de carte, în principal a propriilor producții, dar și al altora, și va realiza coperțile revistelor Albina, Învățământul primar și Neamul românesc, al lui Nicolae Iorga. Suficient cât să înțelegem stilul lucrărilor sale…
Cariera sa de autor și ilustrator îi va asigura uși deschise tot timpul la editurile vremii, care atunci erau adevărate oficine editoriale, care tipăreau și editau nu doar cărți, ci și pliante, hărți, programe, invitații, tipizate de toate felurile și mai ales ilustrate. Și va fi o bună recomandare și pentru editurile specializate pe cărți poștale….
Așa se face că în anul 1912, posibil mai devreme, Ion C. Luncan ilustrează pentru Depozitul Universal Șaraga din București câteva felicitări de Paște. Vă prezentăm două din aceste piese, circulate în anul 1912, dintr-o serie pe care o bănuim mai lungă. Numerele comenzii tipografice de pe spate sunt 11 7226, pentru una, 11 7233, pentru cealaltă. Între ele, șase poziții, poate tot cu felicitări de Paște, poate realizate tot de I.C. Luncan. Sau poate nu. Cine seamănă un poate culege un lan de dacă, se zice. Voi cerceta altădată, mai în tihnă, această enigmă, și vă voi comunica rezultatele. Să revenim însă la oile noastre…
Ambele felicitări pun, pe un fond alb și într-o poziție centrală, câte un ou de Paște, frumos încondeiat cu culori plăcute pe un fond negru de vopsea, și amândouă poartă în stânga semnătura pictorului profesor. Prima însă se bucură de un tratament privilegiat: deasupra, în dreapta și dedesubtul oului textul este imprimat cu caractere frumos desenate, inspirat din stilul neoromânesc de care vă vorbeam mai sus. Litere deosebit de plăcute, și care vor face vogă până în anii 30, în timpul domniei regelui Carol II, care va pune un preț așa de mare pe sinteza dintre trecutul voievodal și prezentul marilor și mărețelor lui ctitorii. Ca și Nicolae Ceaușescu, de fapt, patru, cinci decenii mai târziu…
Pictorul, apropiat mediilor semănătoriste, reinterpretează motivele populare folosite pentru ouăle încondeiate, și alege, pentru aceste prime două piese, modele mai puțin folosite. Prima ilustrată se bazează pe modelul Floare de mușețel, în timp ce cea de a doua se inspiră din Foaia jugastrului. Într-o interpretare proprie, așa cum am spus.
Într-o perioadă în care piața felicitărilor de Paște era încă dominată de producțiile străine, germane și franceze mai ales, fie sub forma importurilor ca atare, fie sub aceea, mai elaborată, a produselor importate, dar localizate prin folosirea cuvintelor românești în locul celor străine, cele două ilustrate realizate de Luncan au fost un succes. Ele erau însă încă doar o picătură de apă într-un lac imens.
Câțiva ani mai târziu piața felicitărilor cu motive naționale se lărgește și capătă amploare. Așa se face că Ion C. Luncan recidivează, și ilustrează alte câteva minunate felicitări, de data aceasta în colaborare cu Viața Românească.
Vă prezint aici trei astfel de piese, cu două sau trei ouă încondeiate și suprapuse, ca și cum ar fi așezate pe o farfurie, spre a fi admirate, pe un fond negru roșiatic, cu aceeași urare de Christos a înviat pe fundal, sus, și cu numele editorului jos în stânga și a ilustratorului în dreapta, în partea inferioară.
Ouăle pictate de I.C. Luncan acum sunt mai banale, mai obișnuite, cumva, le lipsește strălucirea elegantă și insolitul primelor două producții, care sunt caracteristici clare ale primei etape a stilului neoromânesc din rândul felicitărilor. Vom reveni altădată asupra acestui aspect, cu exemple.
Ce se pierde în exotism se câștigă în autenticitate. Ouăle care ne sunt înfățișate acum pot, la rigoare, să se regăsească pe masa oricărui creștin, de Paște. Ilustrata cu două ouă, unul vopsit pe roșu, altul pe verde, are pe ea motivul Foii de salcâm, celelalte două pe cele ale Pirostriilor și al altor modele.
I.C. Luncan a mai realizat și alte felicitări, focalizate însă pe sărbătorile sfârșitului de an. Opera lui picturală, nu foarte importantă în ceea ce privește pictura bisericească, se arată însă mai relevantă în privința istoriei cartofiliei. Mâna lui de artist iscusit a reușit să surprindă, pentru noi, un moment din istoria obiceiurilor pascale, constând în realizarea minunatelor ouă încondeiate ale poporului român.
Astăzi este Joia Mare, și, în mod tradițional, acum se înroșesc ouăle. Acum mai bine de 113 ani, Luncan înroșea pentru eternitate ouăle roșii ale credinței noastre strămoșești, pe cartoanele acestor minunate felicitări de Paște.
Christos a Înviat, prieteni!
