România, țară creștină și ortodoxă, dar de limbă latină și civilizație vestică, cel puțin de la sancționarea formală a numelui, din 1881 încoace, a fost și este o sinteză originală a celor două arii culturale. Și un exemplu de reușită. Implicit și un model pentru pleiada nenumăratelor societăți non-vestice, care au ales să se modernizeze, dorind în același timp să își păstreze specificul național și cultural…
Acum mai bine de două decenii am început să studiez istoria felicitărilor românești de Paște. Întreprindere lentă și anevoiaosă, dar și prilej de bucurie și descoperiri neașteptate.
Îmi propusesem să strâng, întâi, doar ilustratele cu textul sacrosanct Christos a înviat!, alte formulări, precum Paștele cu bine! sau Adevărat a înviat! fiind cu mult mai rare. Pe parcursul cercetării, mi-am dat seama că românii care, acum un veac și mai bine, cumpăraseră și expediaseră astfel de felicitări, nu fuseseră nicidecum atât de rigizi pe cât îi crezusem, cel puțin în alegerea cărților poștale ce le serveau pe post de epistole de Paște.
De multe ori scene de întâlniri erotice, platonice este drept, dar tot erotice, sau scene de vânătoare, erau convertite în felicitări pascale, prin simpla adăugare pe fața cărții poștale, cu mâna, a textului Hristos a Înviat! Așa că am lărgit obiectul cercetării mele și asupra acestei categorii, aparent hibride.
În timp s-au strâns numeroase piese transformate de expeditori din banale ilustrate în felicitări interesante și amuzante. Din rândul lor una îmi părea cu deosebire neobișnuită: un băiețel gol, cu aripi de îngeraș, îndepărta de pe suprafața globului pământesc cu ditamai măturoiul mai multe sticle de băuturi spirtoase: whisky, absint, brandy, votcă, kummel și apă de foc, toate sucitoare de minți și aducătoare de necazuri și probleme… Asta în timp ce de-a dreapta și de-a stânga băiețelului apăreau patru inițiale: I.O.G.T. Toate patru formau acronimul de la International Organisation of Good Templars, Organizația Internațională a Bunilor Templieri, cea mai importantă asociație de temperanță, dușman declarat al consumului de alcool, la scară mondială.
Documentarea de mai sus am făcut-o la vremea respectivă. M-am mirat totuși că o astfel de ilustrată antialcoolică a fost folosită pe post de felicitare de Paște, când consumul vinului nu doar că este permis, ci este chiar de la sine înțeles.
Așa că mi-am zis: ei bine, am cumpărat o ilustrată para-masonică!
După 20 de ani am reînceput să scanez felicitările pascale. Și, după încă un an, m-am uitat mai atent la piesa de care vorbesc. Era expediată unui anume Athanasie Raneti. Cercetări rapide m-au lămurit: era fratele mai mic al mult mai cunoscutului ziarist și literat George Ranetti. Iar cel care semna felicitarea, numitul georgică, nu era altul decât chiar George Ranetti în persoană!
Pentru a înțelege resorturile aflate în spatele unei misive de felicitare, aparent banale, vom face un scurt ocol biografic. Și nu voi vorbi aici despre viața și activitatea literară a lui Geore R., mult mai bine cunoscută, ci doar despre fratele mai mic, aflat într-un con de umbră. Un alt articol, despre câteva ilustrate expediate pe când era la Zeflemeaua, parcă, îi va fi în întregime consacrat.
Așa că acum să ne ațintim privirea asupra lui Athanasie Ranetti.
Născut în 24 martie 1878, era cu trei ani mai mic decât fratele său. De aici și pseudonimul ales: Pic, Picolo sau Picollo. Întâi corector, de la 20 de ani va fi reporter la Epoca, până în 1903, apoi la Jurnalul, Vremea (1904-1905), Țara, Drapelul și altele. Va fi administrator al revistelor umoristice Moș Teacă și Zeflemeaua.
La 1898, după propria mărturie, la 1900, după alte surse, este unul din cei 27 de membrii fondatori ai Sindicatului Ziariștilor din București. În perioada interbelică va beneficia și de cea mai consistentă pensie acordată de sindicat: era și cel mai vechi membru, iar în timpul refugiului de la Iași, din 1917, contactase o boală grea, de ale cărei sechele nu a mai scăpat niciodată…
Un exemplu al activității sale ziaristice a fost participarea, în septembrie 1899, în calitate de corespondent al ziarului Epoca, la inaugurarea liniei de cale ferată București-Sofia. Mai participau alți cinci ziariști: Emil Fagure de la Adevărul, Constantin Xeni de la Universul, Gr. Vulturescu de la Voința Națională, Gheorghe Nicolau Compoteca de la Drapelul, și fratele său, George Ranetti, de la Dreptatea. Cu toții beneficiau de transport cu un tren special. Era un moment important al unei mișcări, timide este drept, de colaborare între cele două țări, România și Bulgaria, care trebuia reflectat cât mai pe larg în presă. Athanasie Ranetti și-a făcut datoria, și a trimis mai multe telegrame către ziarul în care lucra, în care prezenta succint evenimentul.
Dacă telegramele din Bulgaria erau semnate, datorită calității sale de trimis special, nu același lucru se întâmpla cu articolele obișnuite. În afara câtorva ziariști foarte importanți, care își semnau articolele, ceilalți se bucurau de o anonimitate cvasitotală. Așa se face că ne este imposibil, astăzi, să antologăm articolele lui Athanasie, apărute în publicațiile la care a colaborat o viață. Trist destin al celor mulți și mărunți, în viață și în lumea gazetărească deopotrivă!
Athanasie colabora nu doar cu fratele său, și nu numai ca și ziarist: era și un membru consecvent al vieții culturale mai generale a țării, și în mod special a celei bucureștene. Era, aici, în relații cu majoritatea marilor creatori ai vremii. Căci dacă ratase să se întâlnească cu Mihai Eminescu, din cauza morții premature a Poetului Național, relațiile cu mai longevivul I.L. Caragiale erau frecvente. O fotografie, reprodusă din presă și de aceea neclară, ni-i arată pe dramaturg, pe sculptorul Oscar Spaethe și pe cei doi frați Ranetti la o chermeză desfășurată într-o anexă a restaurantului Radu Andreescu, în anul 1901. Athanasie Ranetti avea 23 de ani, Caragiale 49: în cultură însă punțile dintre generații se realizează mai ușor ca oriunde, în special cu ajutorul licorilor lui Bacchus…
Peste doar câțiva ani însă gașca se spărsese: Caragiale de stabilise definitiv la Berlin din anul 1905. Rămăsese sculptorul, congener cu George, și se adăugaseră alții.
Înaintea tuturor acestor prietenii, mai adânci sau doar superficiale, rămăsese însă camaraderia dintre cei doi frați, George și Athanasie. De aceea, când fratele mai mare moare la doar 52 de ani, în 1927, Athanasie face tot ce poate pentru a îi păstra și cultiva memoria. Îi va scrie deci lui Mihai Oromolu, fost ministru al Industriei și Comerțului și protector al artiștilor și scriitorilor, în ideea achiziționării volumelor scrise de George Ranetti, și pe care el le editase (De inimă albastră și Scrisori din Italia), în scopul realizării și amplasării la mormântul fratelui său a unui monument. Pentru rezolvarea situației a fost constituit un comitet, alcătuit printre alții din Radu Rosetti și Grigore Trancu Iași.
Începuse însă Marea Criză Economică, iar cărțile nu se mai vindeau de loc. Așa că în 1932 intervine pe lângă Ion Rusu Abrudeanu, pentru ca acesta să stăruie pe lângă Mihail Sadoveanu, confrate literar al răposatului, dar pe atunci Președinte al Senatului, ca acesta să cumpere cărți ale lui George în sumă de 2000 de lei. Scrisoarea de răspuns ni s-a păstrat: cărțile urmau să fie achiziționate în mai, luna următoare. Nici atunci nu prea erau bani pentru cultură…
Am insistat asupra apropierii dintre Athanasie și George Ranetti, în viață și dincolo de moarte, pentru a înțelege mai ușor dedesubturile ilustratei de felicitare trimise de Georgică lui Attanasie, și asupra conotațiilor ironice evidente, care altfel nu ar fi avut cum să fie înțelese.
Surprinde, într-o primă instanță, apelativul familiar Georgică. În toate dedicațiile pe care le dă prietenilor și admiratorilor, semnătura, realizată cu o grafie impecabilă, este cea completă: George Ranetti. Scrisul este caligrafic, rândurile paralele. Comparativ, ilustrata de față este completată cu un scris ușor neglijent. Însă modul în care sunt realizate o serie de litere ne conduce la concluzia că, totuși, este vorba de George Ranetti.
Și atunci de ce Georgică?
Pentru că este vorba de un frate, de fapt de doi frați, aflați în raporturi foarte intime, care s-au ajutat o viață întreagă unul pe altul, și între care nu puteau încape formalități. Frate pentru care expeditorul nu putea fi oficialul george, ci întotdeauna familiarul Georgică.
Și numele destinatarului ne îndeamnă la aceeași concluzie. Apare aici forma Attanasie, pe care nu o mai folosește nimeni altcineva. Din corespondența păstrată, adresată lui Athanasie, cunoștem fie prescurtarea Ath., fie este folosit pseudonimul Picolo. În schimb aici George îi scrie prenumele fratelui său Attanasie, cu cele două linii verticale ale t-ului tăiate cu o singură linie orizontală, așa cum procedează de altfel și cu dublul t al numelui de familie. Comportamentul ludic este evident. Că, pe fața ilustratei, este vorba de o joacă, se vede și din subiectul ales: un manifest antialcoolic, trimis unui prieten și frate cu care destupase și golise de-a lungul timpului nenumărate sticle cu vin!
Gluma era bună, și a fost înțeleasă de destinatar. La acea vreme Athanasie, în etate de 30 de ani, era cu siguranță la curent cu activitatea antialcoolică a I.O.G.T., chiar dacă nu se lăsase niciodată convertit.
Societatea de temperanță a bunilor templieri îți făcuse cunoscute preocupările și țelurile prin presă, dar mai ales printr-o intensă activitate de editare a numeroase cărți poștale ilustrate cu caricaturi incisive și de bună calitate, începând de pe la 1901 și până înainte de începerea Primului Război Mondial.
Trebuie spus că, în Europa continentală, promovarea activității I.O.B.T. era o afacere germană. Ilustratele care îi reflectă idealurile sunt editate, toate, în spațiul german, iar textele ilustrative sunt tot în limba germană.
Nu fără talent: cei doi pitici cu siglla organizației pe bonete taie cu un fierăstrău mai cât ei arborele noduros al alcoolului celui otrăvitor, într-o ilustrată de pe la 1904. Sau cum s-ar spune: buturuga mică răstoarnă carul mare! Iar drăcușorul care, pe o ilustrată ceva mai târzie, plânge în pumni la răsăritul soarelui celui luminos al Abstinenței, este de-a dreptul delicios! Jetzt ist alles aus!!!, zice textul ilustratei. Adică: Totul s-a terminat!!!
Fără vreun mare spor însă, cel puțin în România. Ilustrata care promova politicile de temperanță ale I.O.B.T. fusese editată pe la 1901, dar distribuitorul local de ilustrate o vânduse lui George Ranetti în anul 1908, când o și expediază fratele său. Nu prea se înghesuiau românii la temperanță, zic!
Acesta avea însă să provoace atâția morți și atâta suferință inutilă și îngrozitoare, încât mesajul pacifist al promotorilor temperanței avea să se diminueze oarecum, sau cel puțin în Europa.
În America însă activitatea sa și a altor grupări și mișcări civice și politice avea să ducă la adoptarea Prohibiției, care a cunoscut în final un eșec de proporții, dar a prilejuit proliferarea extraordinară și întărirea grupărilor criminale, și în mod special a Mafiei, conduse de Al Capone, rău de care societatea americană va avea să sufere până mai acum…
Cât privește România, efectele îndepărtate ale activității I.O.B.T. se regăsesc în măsurile anti alcool ale lui Nicolae Ceaușescu, el însuși aproape abstinent, și autorul și promotorul mult hulitei măsuri de interzicere a vânzării băuturilor din alimentarele comuniste până la ora 10 00…
Îți mulțumesc pentru atenție, cititorule, și să auzim numai de bine!
