Istoria Mare o fac Armatele și Profeții. Noi, însă, trăim în istoria cea mică, aceea pe care, rar, o mai surprind anunțurile de la fapte diverse, sau amintirile depănate seara, la crâșmă, la un pahar de vin.
Din categoria faptelor mărunte împărtășesc, alături de dumneavoastră, o fotografie de acum 100 de ani. Câțiva bărbați așezați la masă, sau pe masă, sunt secondați de un grup mare de tineri, îmbrăcați în haine elegante și confortabile. Pe masă, bunătăți. La prima vedere, o clasică ieșire câmpenească a unui grup de prieteni, posibil vânători.
Totuși, când am văzut imaginea, ceva m-a intrigat. Prea serioși erau toți participanții, prea totă lumea era la cămașă și cravată, prea fiecare era cu pălăria pe cap. În stânga era un text. Mi-am sucit capul și am citit: Școala inferioară silvică a Fondului bis. ort. rom. Aha, mi-am zis, interesant! Nu am mai stat pe gânduri, și am cumpărat imediat ilustrata. Instinctul avea să îmi dea dreptate: tocmai intrasem în posesia unei piese excepționale de cartofilie!
Și să începem cu începutul!
După raptul Bucovinei de la 1775, imensele suprafețe de pădure ale Episcopiei Rădăuților au fost confirmate și organizate între 1781 și 1787 de împăratul Iosif al II-lea în Fondul Bisericesc al Bucovinei. Veniturile acestuia au fost folosite cu succes pentru salariile preoților, călugărilor și ierarhilor, și pentru cheltuielile administrative și educaționale. Exploatarea imenselor păduri bucovinene a făcut ca, după o expresie fericită, preoțimea bucovineană să fie cea mai bogată și educată din întreaga ortodoxie!
La propășirea clerului românesc a contribuit și Ocolul Silvic de la Codrul Voivodesei. În anul 1908 a fost construită reședința șefului de ocol, care slujea și ca spațiu administrativ. Se afla la 15 kilometri de Rădăuți, 15 de mănăstirea Sucevița și 25 față de mănăstirea Putna, și deservea un important fond forestier. De altfel, la Rădăuți avea să se înființeze în anul 1919 Școala de Brigadieri silvici și pădurari.
În anul 1925 terenurile bisericești își găsesc o organizare temeinică, și care avea să dăinuie. Legea privind organizarea Bisericii Ortodoxe din Bucovina, din 6 mai 1925, trece definitiv fondul forestier în administrarea Mitropoliei Bucovinei. Administrare asigurată, în practică, de un corp de silvicultori deosebit de competenți și bine pregătiți.
Activitatea practică a Școlii de forestieri era esențială, și ea se realiza, pe parcursul a doi ani, la Ocolul Silvic Codrul Voivodesei. Cursanții trăiau în pădure, într-o construcție de lemn bine alcătuită, impropriu numită colibă. Amintiri deosebit de prețioase relative la viața în mijlocul codrilor bucovineni, chiar în anii 1924-1925, le-a lăsat Vasile Pașcovici (1895-1993), importantă figură a silviculturii românești.
Fotografia aflată acum în arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală ne înfățișează personalul Ocolului silvic, cu mare parte dintre cei 25 de cursanți.
La mijlocul mesei, șeful Ocolului, cu ghete din cele temeinice, costum, cămașă, vestă și pălărie, dar fără cravată. Alături, colaboratorii, dintre care cel mai tânăr se arată a fi unul din cei doi vulpoi, adică tinerii care îl ajutau la treburile administrative ale Ocolului, și care la sfârșitul a doi ani obțineau și ei statutul de forestieri. De masă, în partea dreaptă, se sprijină un bărbat aflat spre sfârșitul maturității, care ține între dinți o pipă. Cu siguranță o persoană importantă, altfel poziția neconformistă ar fi fost cu rapiditate sancționată și îndreptată.
În mâini ține o ciupercă imensă, în formă de pâlnie. Codrii României adăpostec, până astăzi, populații imense de ciuperci. Din exemplarul imens care ne este prezentat sunt sigur că acum 100 de ani a ieșit o tocană delicioasă!
În picioare, 16 din cei 25 de cursanți. Doar doi au căciulă de miel: restul au statutara pălărie vânătorească. Alături de ei, în stânga imaginii, un al șaptesprezecelea a ratat intrarea în eternitate: în cadru i se vede doar umărul stâng și o parte din guler. Ghinion!
Pe masă se află mâncarea. Oala cu tocană este chiar în fața șefului de ocol. Între ea și coșul cu pâine, trei sticle cu băutură, și, mai la stânga, un pahar încă aproape plin, din care doar s-a gustat puțin. Sticlele se află însă în diferite stadii de golire: cea din extrema stângă, cu gâtul bombat se arată a conține țuică. Cea din mijloc conține mai degrabă o vișinată, băutură obișnuită la masă, dar în cantități mici, și din care cineva a găsit cu cale să toarne deja în pahare. Ultima sticlă este înaltă, și putem bănui că este vorba de un vin mai bun, așa cum ne lasă să presupunem silueta ei elegantă.
Un detaliu amuzant: în spatele unuia dintre elevi se vede, atârnat de o creangă, corpul unei căprioare, vânate de vreunul dintre membrii grupului. Corpul și pălăria respectivului îi acoperă mare parte din imagine, dar tot îi vedem urechile și o parte din cap, spinarea neagră și burta cu blană albă, picioarele de care este prinsă și inconfundabila codiță…
La masă sunt oficialitățile, sau prezidiul, cum s-ar spune. Iar tratația pe care o vedem este pentru aceștia. Ceilalți vor fi și ei serviți, dar la alte mese. Protocol de rangul întâi, ce mai!
Ilustrata a fost și expediată, tot în lumea restrânsă a îngrijitorilor de păduri, și anume domnului Vaideanu, directorul Școlii silvice din Căiuți, Bacău, de unul dintre participanții la eveniment, ca mulțumire pentru primirea splendită (sic!) de care beneficiase când ajunsese acolo, cu un alt prilej.
Setzer, forestier din Rădăuți, căci el este expeditorul, ne dă câteva lămuriri, în absența cărora nu am fi aflat niciodată cine se află în poză: Portretul vă arată pers. Silvic. Ocol. Silv. Codrul Voivodesei cu elevii școalei.
Bănuim că în fotografie se află atât expeditorul, cât și cursantul de acum 100 de ani, ale cărui amintiri au răzbătut până în zilele noastre.
Ne oprim aici cu excursul cartofil și istoric. Sper ca masa festivă de acum o sută de ani de la Codrul Voivodesei să vă fi binedispus și să vă fi făcut poftă de mâncare.
Poftă bună și pentru dumneavoastră, și pe curând!
