Acum douăzeci de ani am avut plăcerea și privilegiul să îl cunosc, la masa domnului Silviu Dragomir de la Cercul Filatelic din bucurești, pe profesorul Cornel Hamat. Era un domn de stil vechi, veșnic îmbrăcat în costum, slab, cu o mustăcioară mică și cu o minte plină de cunoaștere, cartofilă și nu numai. Și mereu dornic să împărtășească celor interesați această cunoaștere.
Ne-am împrietenit repede, în ciuda diferenței de vârstă.
Domnul Hamat era și un colecționar de excepție, nu doar al Caransebeșului natal, ci și al întregului Banat, românesc și nu numai. Am cumpărat de la domnia sa nenumărate piese, și am învățat enorm despre cartofilia bănățeană. Eram ca un burete de acela din Mediterana, care lasă apa plină de nutrienți să intre în el și să îl hrănească.
Una din piesele cumpărate de la domnul Hamat era o ciudățenie. ȘI alții înaintea mea mai văzuseră ilustrata, dar nu îi înțeleseseră importanța. Poate și datorită tematicii: un muncitor ridică o cunună verde cu mâna dreaptă, controlând cu cea stângă un masiv utilaj metalic, și având în spate un peisaj industrial profilat pe un deal, de după care răsare un soare roșu. Tematică pur comunistă, într-o vreme în care încă ne departajam cu toții de un trecut tulbure și trist!
Pe ilustrată textul era scris în germană. Gruss aus Oravicza ne arăta locul pe care urmărea să îl reprezinte. Iar UNSER DER SIEG, TROTZ ALLEDEM! mi se părea a fi vreuna din lozincile muncitorești ale vremii, în rândul comunității șvăbești din Banat. Curiozitatea mea față de ilustrată s-a oprit aici, pentru două decenii. Până când îngerul cel poznaș al cunoașterii mi-a suflat în ureche, dis de dimineață: scrie ceva despre ilustratele Banatului, Lucrețiu! Era, și încă este, Sfânta zi de Duminică, așa că l-am ascultat…
Mesajul mobilizator de pe ilustrată însemna Victoria noastră, în ciuda tuturor!, și face referire la un poem al poetului scoțian Robert Burns din anul 1795, tradus în germană în anul 1843 de Ferdinand Freilgrath, și republicat într-o variantă revizuită în anul 1848, în revista Neue Rheinische Zeitung din Koln, de sub conducerea lui Karl Marx. Poemul a rămas de atunci un imn al stângii comuniste și muncitorești din întreg spațiul cultural german, cel al șvabilor bănățeni inclus.
Propagandă comunistă la Oravița, în anul 1905!
Poemul spunea: Ridică-ți fruntea, în ciuda tuturor! Și, în varianta revăzută: În ciuda Vienei, Berlinului și tuturor acestora…
Ilustrata de care vorbim, deși clasică, adică având spatele nedivizat, are o circulație târzie, mai 1907. Cu siguranță însă a fost editată mai devreme, și cel mai târziu în anul 1905. Editorul nu apare, ci doar tipografia, artistică este drept: H. Anwender, Vârșeț. Vârșeț, care era un important centru german, sârbesc și românesc din Banatul cezaro-crăiesc, rămas după tratatele de pace din anul 1919 de partea iugoslavă a graniței.
La vremea aceea limba de cultură a orășelului, în ciuda unei active minorități de șvabi maghiarizați, cunoscuți sub numele peiorativ de maghiaroni, era, și rămânea, germana. Tipografia lui Heinrich Anwender deservea toate comunitățile multietnice ale zonei. Și era deschisă inclusiv propagandei muncitorești germane din întreg Banatul vremii. Pentru că de la Oravița la Vârșeț eta totuși cale de 66 kilometri, fie că ai fi luat-o prin nord, pe la Moravița, fie prin sud, pe la Biserica Albă…
Într-un mediu omogen german îți puteai da seama că ilustrata era tipărită în partea maghiară și crăiască a Imperiului doar după denumirea oficială maghiară a ilustratelor, Levelezo-Lap, urmată, imediat, de denumirea nemțească: Postkarte. Lipsa varianta românească, Carta Postala, pe vremea aceea. Comunitatea românească era prea slabă economic și prea neorganizată politic pentru a-și impune propria nomenclatură poștală pe ilustratele bănățene, cel puțin în în acea vreme și pe acele locuri… De altfel și textul scris de mână, pe ilustrată, este tot în limba germană.
Totuși, în anul 1905 Heinrich Anwender tipărea, în stabilimentul său de la Vârșeț, broșura lui Avram Corcea, paroh, Alexandru Guga, paroh, Patrichie Rămneanu, învățător, și Victor Trăilovici, paroh, Adevărul în chestia mișcării electorale naționaliste din cercul Moravița. Tipograful se profila astfel nu doar ca o persoană cu simpatii de stânga, ci și ca un autentic filoromân.
Nu avem nici un indiciu despre editorul ilustratei de mai sus. Îmi este clar că nu putea fi decât o organizație muncitorească, posibil filiala locală a Comitetului German al Muncitorimii Organizate din Ungaria, adică Deutsches Landeskomitee der organisierten Arbeiterschaft Ungarns. Într-un mediu atât de conservator politic, ca să nu spunem sufocant, cum era cel al Ungariei grofilor din cadrul Monarhiei dualiste, orice propaganda de stânga era mai prudent să se desfășoare anonim…
Mult mai important mi se pare persoana proprietarului tipografiei. Heinrich Anwender, 1882-1948, om de stânga și apropiat de mediile românești, așa cum am văzut mai sus. La Vârșeț stabilise legături cu Avram Corcea, 1868-1951, preot ortodox român din Coștei și fruntaș național din zona de sud a Banatului, Oravița inclusă. Însă activitatea sa principală se va desfășura la 107 kilometri mai la nord, la Lugoj.
Aparent stabilirea sa aici este destul de timpurie. El ajunge să fie o personalitate respectată a comunității șvăbești locale. Era acum nu doar patron de tipografie, care se regăsește pentru întreaga perioadă a stăpânirii românești la Timișoara, unde fusese relocate din vechiul ei sediu din Vârșeț. În primii ani de după Primul Război Mondial fusese o mișcare general de relocare a afacerilor germane din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, cum se numea viitoarea Iugoslavie pe atunci, în România, unde drepturile lor naționale le erau în mult mai mare măsură respectate. Șvabii se înțeleseseră în mai toate împrejurările bine cu românii, în timp ce pe sârbi nu voiau cu nici un chip să îi recunoască de stăpâni…
Lugojul românesc al vremii era împărțit în trei, patru comunități sensibil egale: românii, grupați în jurul ziarului Drapelul, evreii, care își exprimau opiniile prin intermediul publicației Banater Bote, maghiarii, relative puțini și care încă nu își reveniseră din șocul destrămării Regatului apostolic, și șvabii, care erau reprezentați de Lugoser (ulterior Lugoscher…) Zeitung, tipărit începând cu anul 1919. Ultimul ziar aparținea omului nostru, Heinrich Anwender, lider necontestat al comunității germane locale, mai exact al Consiliului Național Șvăbesc din Lugoj.
În această calitate el va avea un rol de jucat în introducerea administrației civile românești în departamentului Lugoj, județ în care reprezentanții trupelor franceze din Banat au cedat puterea civilă primului prefect roman, George Dobrin. În afara reprezentanților comunității românești, Heinrich Anwender, însoțit și de câțiva reprezentanți ai șvabilor, s-a prezentat prefectului roman, asigurându-l de loialitatea comunității germane locale. Heinrich Anwender a făcut parte și din delegația șvabilor bănățeni care a înmânat Consiliului Dirigent al Transilvaniei Rezoluția adunării populare șvăbești de la Timișoara din data de 10 august 1919, prin care aceștia sprijineau menținerea integrității teritoriale a Banatului, sub stăpânire românească. Era chiar poziția prim ministrului Ionel Brătianu, susținută de țara noastră la Conferința de pace de la Paris. Poziție care însă nu a avut, în cele din urmă, câștig de cauză.
În primii ani de interbelic Heinrich Anwender s-a profilat ca un oponent al poziției partidului majoritar al șvabilor bănățeni, Comunitatea Populară a Germanilor Șvabi, Deutsch-schwäbische Volksgemeinschaft, constituită în anul 1921, prin fuziunea a două mai vechi partied politice locale. O făcea tot de pe poziții de stânga. Așa se explică editarea, tot la Lugoj, centrul sferei lui de putere și interese, a Der Banater Handwerker, sau altfel spus Meseriașul Bănățean, în perioada 1921-1924.
Mă opresc aici cu excursul prin istoria cartofiliei bănățene și prin viața unui șvab de stânga, pe nedrept uitat. Vreau să rămân în minte cu imaginea acelui muncitor cu barbă și plete bălaie, cu cămașa descheiată la piept, cu soarele roșu răsărindu-I în spate, care ne spune: Victoria noastră în ciuda tuturor, scoasă în tipografia din Vârșeț a unui tânăr de 23 de ani, și care se regăsește apoi la Lugoj, în paginile gazetei Meseriașului Bănățean, scos de același Heinrich Anwender, însă la 39 de ani.
Iluziile, mai ales cele generoase, nu pier niciodată. Sunt impetuoase la 23 de ani, și încă pline de forță la 39. Eroul articolului nostru a mai trait până în anul 1948, și a apucat să vadă instaurarea comunismului stalinist în România. Va mai fi rostit oare atunci când își dădea ultima suflare cuvintele crezului, și al său, din tinerețe, Victoria noastră în ciuda tuturor?
Nu vom ști niciodată…
