De 8 ori Campioană a României, clubul Venus a dominat cu autoritate fotbalul interbelic.
Înființată în anul 1914, echipa se va afirma cu autoritate între anii 1920 și 1940, când își adjudecă la 2-3 ani odată titlul de campioană. Sediul clubului se afla pe strada Buzești, iar stadionul echipei, inaugurat în 1931 se afla lângă cheiul Dâmboviței, pe malul stâng, foarte aproape de ceea ce se numea Cetatea Universitară, proiect inițiat și ctitorit de regele Carol II. Ulterior, între stadion și clădirea Rectoratului Universității București, actualmente sediul Facultății de Drept, au fost ridicate sediul Operei Române, construit în anul 1953, și clădirile câtorva cămine studențești purtând denumirea de 6 Martie.
Facem aici o mică paranteză: numele campusului este luat după cel al bulevardului Elisabeta, rebotezat 6 martie în 1948, pentru a marca instalarea de către sovietici a primului guvern controlat de comuniști la 6 martie 1945, sub conducerea lui Petru Groza. După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej bulevardul este redenumit după acesta, dar campusul rămâne 6 martie, și asta chiar până la sfârșitul anilor 1990. Interesantă aplicare a Teoriei Ariilor Laterale la nomenclatura bucureșteană… Revenim însă.
Semnul distinctiv al clubului era, și încă este, steaua albă cu 8 colțuri, cu litera V majuscul în centru. Steaua era aplicată pe piept, în zona stângă a tricoului de culoare neagră. Culoarea neagră a tricoului și jocul intens al echipei i-au adus supranumele de Dracii Negri…
Meciurile echipei, acasă și în deplasare, au beneficiat de o generoasă reflectare în presa vremii. Și nu doar în scris, ci și în imagini. Apariția la sfârșitul anilor 1920 a celor două reviste ilustrate reprezentative pentru România, anume Realitatea Ilustrată și Ilustrațiunea română, aparținând fiecare principalelor trusturi rivale de presă din țară, a creat o piață importantă pentru fotografia sportivă.
Trebuie să menționez activitatea singurului fotograf bucureștean care, pornit de la condiția clasică a fotografului de studio care face și exterioare pentru editurile de ilustrate sau pentru autorități devine fotograful marilor competiții sportive organizate sub egida regelui Carol II. Este vorba de fotograful giurgiuvean, ulterior bucureștean, M. Vesa, devenit fotograful oficial al evenimentelor de pe stadionul ONEF, și mai apoi al sportului oficial în general. Tributar vechiului mod de a face fotografie, Vesa face bune fotografii defilărilor sportive oficiale și atletismului, chiar și schiorilor aflați la competiții la Predeal, dar se dovedește incapabil să surprindă etosul sporturilor rapide, cu faze decisive finalizate prin gol într-o clipită. Destinul lui, deși excepțional din multe puncte de vedere, îl ține prizonierul unei esteici statice. Despre el vom mai vorbi însă cu altă ocazie.
Sportul popular, și includem aici mai ales fotbalul, era însă un sport al cetățeanului obișnuit, chiar al societății civile, am putea spune. Fotoreportajele fotbalistice, în principal, au devenit deosebit de populare. Și au dus la apariția unor fotoreporteri specializați, capabili să surprindă efemerul, și tocmai de aceea cu contracte de exclusivitate cu una sau cealaltă din revistele ilustrate amintite mai sus. Fotoreporteri anonimi, din păcate. Pentru că rezultatele muncii lor erau destinate exclusiv publicării, ei nu își scoteau fotografiile în laboratorul propriu și pentru comercializare către publicul larg. Din această cauză, nu ni s-a păstrat decât un număr infim de originale. Și ne putem face o idee despre talentul și capacitățile lor artistice doar din print, a cărui calitate nu se compară nici pe departe cu cea a hârtiei fotografice.
Atunci când un club de fotbal, sau tiutlari ai echipei doreau să fie fotografiați altfel decât pentru apariții de pe teren, apelau la un astfel de fotoreporter sportiv. Care, pentru a nu fi acuzat de încălcarea contractului de exclusivitate cu trustul de presă cu care colabora, nu își aplica niciodată ștampila sau ștanța de fotograf. Bine pentru el, atunci, rău pentru istoricul fotografiei, astăzi…
Atunci când jucătorii clubului de fotbal Venus din București au vrut să realizeze o memorabilia a vieții lor fotbalistice de zi cu zi, în perioada de performanță sportivă de vârf, au apelat la un astfel de fotograf profesionist anonim. O dovedește măiestria desăvârșită a coreografierii pozițiilor jucătorilor de la clubul Venus.
Să nu uităm că fotbaliștii erau, în această unică fotografie păstrată din memorabilia lor privată, la masaj.
Masajul sportiv a fost, este și va fi un adjutatnt sine qua non al bunei stări fizice a sportivului, fotbalistului în cazul de față. Făcut de profesioniști sau de colegi cu vocație în domeniu, masajul era o activitate obișnuită pentru campioana României acelor vremi, și chiar mai mult decât atât: un răsfăț, dar și o altă expresie a solidarității și camaraderiei dintre jucători.
În fotografie îi vedem pe fotbaliști întinși pe mesele de lemn, rudimentare, dar solide, doar în șort, gata să se predea supliciului dorit și plăcut al masajului. Masaj al picioarelor, instrumentul de lucru al fotbalistului de totdeauna, dar și al restului corpului, solicitat și el, chiar dacă în mai mică măsură, de efort.
Cinci dintre fotbaliști sunt întinși pe mese, gata de masaj, fiecare cu maseurul de ocazie lângă el. Așezați în fund pe aceleași mese, alți patru membri ai echipei, cu tricourile încă pe ei, își așteaptă rândul, în timp ce un oficial privește întreaga scenă din partea dreaptă.
Măiestria fotografului se vede din faptul că, pe un spațiu atât de redus, a reușit să surprindă chipurile a 14 din cei 15 tineri prezenți în fotografie. Este posibil și ca, la fel ca la Rondul de noapte al lui Rembrandt, cel de al cincisprezecelea, întins în dreapta imaginii, și căruia i se vede doar o porțiune de braț, să nu fi plătit partea lui din costul fotoreportajului, sau să îl fi refuzat din motive religioase. Nu vom ști niciodată.
Fapt este că în partea stângă a fotografiei cei doi tineri întinși pe orizontală schițează, cu capetele lor, un început de arc de cerc pe care apoi îl continuă capul unuia din colegeii improvizat maseur, și capetele celor doi colegi care își așteaptă rândul, în spate. Capătul elipsei îi aparține maseorului din prim plan, ale cărui brațe vânoase se află la orizontală, într-un perfect paralelism cu picioarele și corpului fotbalistului culcat pe prima bancă.
Arta fotografului este desăvârșită!
Pentru a nu creea o simetrie obositoare, partea dreaptă a fotografiei ne arată o altă ordine de aranjare. Capetele celor trei maseuri, ale celor doi jucători care își așteaptă rândul și al tânărului îmbrăcat în alb se află aproximativ pe o linei orizontală, care se intersectează în unghi ascuțit cu linia trasată de capetele celor doi jucători întinși pentru masaj.
Dacă imaginea din stânga este dulce și odihnitoare, pentru că rotundă, cea din dreapta este ușor neregulată, dură și ascuțită. Yin în stânga, Yang în dreapta: balansul perfect al Completitudinii! Poate fotograful avea cunoștiințe despre polaritatea chineză a celor două principii. Sau poate era doar un foarte bun fotograf!
În arierplan vedem clădiri și construcții astăzi dispărute. Întrucât, din motive stilistice și de identitate și calitate a hârtiei fotografice am plasat fotografia aproximativ în anul 1935, este posibil ca ea să fi fost luată chiar la stadionul Venus, despre care am vorbit mai sus. Nu putem fi siguri de acest lucru, dar nici nu poate fi exclus. Descoperirea vreunei arhive fotografice a măcar unuia din membrii echipei Venus va lămuri, cu siguranță, și acest aspect.
Un cuvânt despre cel pe care îl bănuiesc a fi căpitanul echipei, dar care ar putea fi și medicul acesteia, îmbrăcat în alb. Alb care îl separă și individualizează de restul echipei. Într-o mare de negru, negru al tricorilor clubului, el este alb. O altă polaritate vizuală, care dă fotografie armonie și tensiune în același timp.
Și o altă sursă de tensiune vizuală, de data aceasta de tip natură-cultură: mesele și scaunele de lemn, de fapt plăci de lemn așezate pe stîlpi pe întreaga lungime a mesei, vorbesc despre un univers mental rural, cel al pomenilor țărănești de la biserica satului, unde te așezai pe locul tău încălecând, cu picioarele, acest unic și lung scaun. Asta în timp ce sportul pe care tinerii îl practică este unul esențialmente urban, adus pe filiera britanică a angațaților englezi de la exploatările petroliere din Valea Prahovei în jurul anului 1900.
Cum s-ar spune, fotbal englezesc, dar mesele și scaunele tot țărănești rămân!
Și o altă tensiune vizuală, perpetuată până de curând în spațiul urban bucureștean: cea dintre iarba crescută liber, netunsă și sălbatică de-a dreptul, și construcțiile din spate, civilizate și tipice pentru un raționalism de tip iluminist. Tensiune care astăzi, în spațiul construit cu încălcarea tuturor regulamentelor urbanistice al marilor complexe de blocuri lipsite cu totul de verdeață, dispare cu desăvârșire.
Să mai vorbesc puțin despre coafura cu părul dat pe spate al băieților, conform modei de atunci, sau despre posibila identificare a celor fotografiați, sau despre câte inele au bârnele de lemn pe care se sprijină scândurile mesei? Sunt sigur că m-ați urâ, așa că nu o fac.
În schimb, vă invit să citiți și celelalte articole ale mele, de pe blog.
Pe curând!
