Când eram mic, de câțiva anișori, mă uitam destul de des la o fotografie, imensă pentru ființa mea cea de atunci, înrămată frumos, și așezată la loc de cinste pe peretele camerei de zi din casa bunicilor de la Drăganu, Argeș.
Era tabloul de absolvire al clasei bunicii mele, de la liceul românesc Domnița Ruxandra, din Soroca. Anii 1920, sfârșitul.
Fotografia cuprindea, conform unei tradiții bine definite, medalioane mai mari, cu chipurile profesorilor, și mai ales ale conducerii de atuncea a Liceului, și celelalte, mai mici, cu fețele nevinovate ale absolventelor unității de învățământ.
Chiar mic de vârstă, atuncea când îmi încercam puterile deductive cu chipurile drăgălașe ale fetelor de pe la 1929, în cele din urmă reușeam să descopăr fața Bunicii.
Era aceeași cu cea de la bătrânețe.
Aceași privire bună și jucăușă.
Aceiași ochi, și aceleași sprâncene.
Obrajii calzi și dulci ai săruturilor pe care le dăruia nepotului cel mai mic, și ei rămăseseră la fel.
Mă confruntam, prima oară în scurta mea viață, cu arta vrăjitorească a fotografiei.
Dar și ai anumitor fotografi.
În cazul de față, cu cea a maestrului de la Foto Rembrandt din Soroca, Rosenberg pe numele său.
Sau Muntele Trandafirilor.
Adică un alt fel de Sion, aflat însă în exil, ca și Șehina…
Au trecut 55 de ani, și astăzi am cumpărat de la cineva o fotografie a aceluiași Maestru Fotograf, și cam din aceeași vreme.
Poate doar cu un an mai târziu.
Din imagine mă privesc trei bărbați tineri, aflați la începutul vieții.
Deși îi fotografiase, la vremea aceea, pe un fundal, probabil banal și convențional, domnul Rosenberg a găsit cu cale să decupeze tot ceea ce se afla în spatele celor trei tineri.
Imaginile lor, imprimate elegant în sepia, se detașează brutal de fondul alb al ceea ce cândva fusese un decor de fotograf provincial.
Sigur, în 95 de ani și albul acela, imaculat cândva, a căpătat cumva consistența gălbuie a laptelui covăsit.
Cronos, Supremul Magician, a schimbat Albul de var al Graficii de dinainte de computer în Albul lăptos al materiei organice.
De la absolutul metafizic la devenirea hegeliană nu este decât un pas, fie acela doar în câmpul mărturisirii fotografice…
Cred că în fața noastră se află chipurile a trei frați.
Fotograful i-a așezat în ordinea vârstei, după criteriile de preemineță ale vremii.
În stânga, Fratele cel Mare, deja bărbat.
Pomeții sunt ferm conturați, semn al Voinței.
Părul, mai rar ca al celorlalți, arată că deja a preluat parte din responsabilitățile familiei.
Iar obrajii, cei mai întunecați dintre toți trei, vorbesc, simbolic, despre grijile maturității.
Fratele din dreapta este cel mai mic.
Spre deosebire de ceilalți, poartă, încă, uniforma de liceean.
Frumusețea și constrângerile costumului de bărbat îi sunt încă interzise.
Este și cel mai copil dintre cei trei.
Și cel mai mare, și cel mai mic din tinerii bărbați ai familiei ne privesc direct în ochi.
Se citește, în privirea lor, o disperare de a rămâne, de a trăi, de a supraviețui unor încercări pe care, ca indivizi, le simțeau ca depășindu-le puterile…
Între ei, la mijloc, un alt tânăr bărbat.
Cu bărbia cea mai puțin proeminentă: deci cel mai slab, mai nehotărât, mai feminin.
Cu părul cel mai bogat, cu greu disciplinat de pieptenele și gelurile vremii, deci cel mai nesupus constrângerilor.
Și singurul care nu se uită în ochii noștri.
Pentru el, Lumea Lăuntrică este cea care primează; viața lui; vâltorile gândurilor; peripețiile opțiunilor interioare.
Exteriorul este pentru ceilalți: nu și pentru el.
La mijloc regăsim Introvertitul în stare pură!
…
Tânărul din Centru, formulă în care din Centru echivalează cu Cel mai Important, este și cel mai frumos dintre cei trei.
Singurul cu batistă albă în buzunarul de la piept.
Singurul cu trăsăturile armonioase ale feței.
Singurul Melancolic și Visător.
…
Și singurul despre care spatele fotografiei face vorbire.
Căci acolo cineva a scris, mult mai târziu: Unchiul Mina la mijloc.
…
Poate că unchiul Mina nu s-a căsătorit niciodată.
Dar vreo nepoată s-a îndrăgostit în secret de el, cu o dragoste platonică, și i-a căutat, în arhiva familiei, o fotografie din cea mai timpurie tinerețe.
După care a simțit nevoia să scrie, pentru cei ce urmau să vină:
Unchiul Mina, la mijloc.
…
La 1929 și la 1930, Soroca era un oraș încă și mai mic decât acuma.
Cu siguranță bunica l-a cunoscut, din vedere, pe Unchiul Mina de mai târziu, ca și pe frații lui.
Când eu aveam câțiva anișori, iar Bunica deja nenumărați, ea mai depăna amintirile din liceul de fete din Soroca.
Și îmi spunea mie, copilul de atunci:
Singurele care învățau erau evreicele. Noi, toate celelalte, eram cu ochii doar după băieți!
…
Vreau să cred că, acum 95 de ani, înainte ca privirile Bunicii să se intersecteze cu cele ale Bunicului, când fiecare dintre ei aveau doar 20 de ani și un pic, Larisa Caisân, după numele ei de fată, l-a privit măcar o dată pe unchiul Mina, pe străzile atât de scurte ale Sorocăi de odinioară…
