De o bună bucată de vreme am trecut la reorganizarea bibliotecii personale. Prilej cu care am descoperit multe cărți și reviste cumpărate cu ani sau decenii în urmă, pline de lucruri și informații interesante, dar de la care îmi fugise cu totul gândul.
Așa se face că astăzi mi-a căzut sub ochi un număr din Scânteia Ilustrată, pe care îl cumpărasem din pură curiozitate intelectuală acum 13 ani, de pe internet. Scânteia Ilustrată era, așa cum o arată și numele, un supliment al cotidianului comunist Scânteia, cu apariție săptămânală, și care încerca să capteze vizual publicul românesc cu imagini și informații ținând de modul comunist de a vedea și înțelege lumea. Independent de finalitățile ideologice, revista beneficia de fotografiile lui Aurel Bauh, de certă valoare artistică, și de penița literară și artistică a altor colaboratori talentați.
Așa că mi-am oferit un mic răgaz din inventarierea și organizarea bibliotecii, și am început să răsfoiesc numărul 17 al revistei, din săptămâna 2-9 decembrie 1945, în căutarea vreunei bijuterii fotografice sau a unei informații insolite. Iar curiozitatea mi-a fost răsplătită cu asupra de măsură!
Am admirat fotografia unei țărănci de la munte, cu iie înflorată și broboadă neagră, de pe copertă, am privit ușor critic chipul cam nesuferit al lui C.I. Parhon și un scurt reportaj fotografic din țară și din lume, cu Friedrich Engels și Ana Pauker în cap, iar la pagina 4, la rubrica Figuri de conducători, am dat de un chip care parcă îmi era vag cunoscut. Îl văzusem, este drept, timp de 12 ani în fiecare sală de clasă în care îmi tocisem coatele cu învățătura, și în fiecare intrare de întreprindere în care lucrasem până în decembrie 1989.
Era Tovarășul Nicolae Ceaușescu!
Textul îi făcea o scurtă, dar encomiastică prezentare, preluată tale quale, mai puțin partea de laude, în biografia sa de pe Wikipedia.
Două informații suplimentare față de prezentarea de acolo: poziția de conducător al Sectorului I Galben al Partidului Comunist, în perioada de după 23 august 1944 și ulterior dobândirii poziției de Secretar al CC al UTC, și, mai înainte, torturile la care a fost supus între 1936 și 1940. Aspect asupra căruia nu avea să se mai insiste după 1965, probabil deoarece ar fi afectat, cumva, grandoarea personalității Marelui Cârmaci…
Deși am citit cu maximă curiozitate textul, nu acesta m-a șocat, ci fotografia care îl însoțea.
Era o fotografie pe care nu am mai văzut-o niciodată până acum.
Și pe care nu am reușit să o găsesc nici în Fototeca Online a Comunismului Românesc!
O fotografie glamour a lui Nicolae Ceaușescu!
Părul, destul de mare, îi dă tânărului un aer de ușoară răzvrătire, temperată însă de conformismul sacoului, al cămășii albe și cravatei asortate. Nicolae ne privește puțin din stânga, așa cum i se și cuvine unui comunist autentic, antagonist hotărât al dreptei politice. Însă privirea, care în toate celelalte fotografii este clară, fermă și hotărâtă, aici este liniștită și visătoare. Pierdută undeva dincolo de cuprinsul fotografiei, privirea lui Nicolae Ceaușescu se depărtează de noi, nu ne mai privește, și se adresează parcă unei alte lumi, nu aceea a luptei politice comuniste, directe și necruțătoare, ci unui univers îndepărtat, vizibil doar pentru el, și imposibil de ajuns și de înțeles pentru noi.
Să fi fost Nicolae Ceaușescu îndrăgostit?
Să fi vrut să o cucerească definitiv pe Elena Petrescu? Cei doi formau deja un cuplu sudat, și aveau să se căsătorească doi ani mai târziu, pe 23 decembrie 1947.
Poate Nicolae Ceaușescu a mai avut o iubire secretă, fulgurantă și fără urmări ulterioare, din afara activului de partid comunist, adică din lumea normală, în care tinerilor bărbați și femei le șade bine să fie sensibili, romantici, ba chiar romanțioși?
Nu vom ști niciodată dacă fotografia aceasta a lui Nicolae Ceaușescu, fotografie care nu a mai fost niciodată preluată ulterior, era expresia materială a unei iubiri secrete.
Poate că era o încercare de umanizare a tânărului politician comunist?
Poate că, în calitate de Secretar al C.C. al U.T.C., Nicolae Ceaușescu urmărea să atragă nu doar pe tinerii muncitori, ci și pe toate fetele din lumea normală, a cartierelor muncitorești.
Este posibil ca partidul, bine consiliat de specialiști sovietici, să fi încercat, fie și pentru scurt timp, să îl transforme pe șeful utecist în sex simbol al clasei muncitoare?
Știm că Elena Petrescu, înainte de război și în cu totul alte condiții, fusese aleasă Miss Clasa Muncitoare.
Astfel de concursuri de frumusețe își aveau rostul lor, chiar în lumea pură și dură a comunismului vremii, dacă finalitatea era racolarea la cauză a cât mai multor persoane dinafara Partidului.
Iar Partidul Comunist era, în anul 1945, în plină căutare de legitimitate socială.
Căci pe cea instituțională le-o asiguraseră tancurile și trupele sovietice…
Dintre cele două ipoteze prezentate mai sus, înclin să o aleg pe cea de a doua. Dar chiar și aceasta, dacă este reală, a funcționat foarte puțin. Cealaltă fotografie oficială din anul 1945 îl înfățișează pe Nicolae Ceaușescu cu un chip dârz, preocupat, hotărât. Privirea nu mai este ridicată visător în sus, ci este îndreptată înainte. Bărbia pare acum ascuțită, după modelul arhetipal al lui Lenin. Părul, la fel de mare ca în fotografia noastră, și pieptănat revoluționar în sus, ne face să credem că între cele două fotografii nu a trecut o perioadă prea lungă de timp. Nu mai avem de a face cu un visător care fură inima fetelor din cartier, ci, iarăși și din nou, cu un revoluționar.
În toate celelalte fotografii care îl surprind pe Nicolae Ceaușescu în ipostaze publice figura lui exprimă hotărâre și determinare. Este de fiecare dată bine îmbrăcat, atât la întâlnirea din Colentina, din 30 august 1944, desfășurată pentru celebrarea intrării trupelor sovietice în București, cât și în cea din 28 octombrie 1944, cu prilejul mitingului pentru guvern FND, și respectiv cea din 6 martie 1945, de sprijin al guvernului dr. Petru Groza.
Paranteză de glamour și strălucire actoricească a lui Nicolae Ceaușescu a durat foarte puțin…
Pentru cei care nu mă cunosc încă, țin să precizez că această operă de detectivistică fotografică nu reflectă în nici un fel vreo apetență pentru ideologia comunistă, sau pentru figura istorică a lui Nicolae Ceaușescu. Ca simplu cetățean al României am suferit și eu, și încă destul de mult, înainte de 1989, iar ca istoric consider că altele decât cele comuniste sunt concepțiile politice și ideologice din trecutul românesc care au făcut bine națiunii. Totuși, această istorie există, și nu trebuie să o respingem, ci să o înțelegem, pentru a nu o repeta, printre altele.
Trebuie să îl înțelegem și pe Nicolae Ceaușescu, așa cum a fost, și nu așa cum am vrea noi să fi fost. Scurta paranteză de sex simbol comunist, la care Partidul Comunist a renunțat după foarte puțină vreme, trebuie însă reliefată și studiată.
Înainte să ne despărțim trebuie să fac și câteva considerații asupra locului unde ar fi putut fi făcută fotografia noastră.
În mod evident, este vorba de București. Și de un studio din centrul Bucureștiului, așa cum i se cădea unei persoane atât de importante pentru Partidul Comunist. Nu știu dacă este vorba de studioul lui Aurel Bauh de pe Calea Victoriei 43. Este adevărat însă că acesta, după întoarcerea de la Paris, în 1937, realizase o serie întreagă de portrete pentru clientela centrului bucureștean, cu o eleganță tipic franțuzească. Însă acesta se adresa în special unei clientele feminine. Fotografia de exterior de după 1944, care ilustrează cu un mare talent realitățile României vremii, este dură și frustă, și transmite emoția artistică direct și brutal, într-un stil cu totul depărtat de cel al fotografiei noastre.
Cred că Nicolae Ceaușescu a ținut să se fotografieze, pentru poza reprodusă în Scânteia Ilustrată, deci în oficiosul patidului, într-un studio de pe Calea Victoriei. Pe Calea Victoriei fusese primul lui loc de muncă bucureștean, aici îl văzuse pe Regele Carol II în automobil, plecând și venind de la Palatul Regal, aici își țesuse visurile de răzbunare pentru injustiția socială de care avea parte, precum și visele de mărire și parvenire socială.
Iar acum era așa de aproape să reușească!
Așa că Nicolae Ceaușescu nu putea să se fotografieze decât la un studio de pe Calea Victoriei…
Nu putea să aleagă nici Foto Julietta a lui A. Klingsberg, de pe Calea Victoriei 34, și nici studioul Guggenberger Mairovich de la numărul 89 într-o vreme, 49 într-alta, căci ambele stabilimente se bucurau de statutul de fotografi ai Curții Regale, iar convingerile lui republicane îi interziceau un astfel de compromis ideologic.
Mai degrabă a apelat fie la serviciile studioului Sellman, de pe Calea Victoriei 35, fie la cele al firmei Polyfoto, de la numărul 86. Ambele erau specializate în fotografie de artă, iar mai ales Polyfoto era frecventată de actrițele și actorii vremii, care doreau să realizeze fotografii de efect artistic. Înclin deci să cred că fotografia noastră a fost realizată la Polyfoto, care introdusese în epocă fotografia la minut, și care era frecventată atât de oamenii obișnuiți aflați în plimbare pe Calea Victoriei, cât și de proletarii muncii artistice și teatrale, de care comuniștii se simțeau solidari, și de a căror racolare la proiectul lor social utopic au știut să profite din plin.
La sfârșit țin să spun că am ilustrat acest articol nu doar cu imagini din arhiva personală, ci și din Fototeca Online a Comunismului Românesc. Din această arhivă open source am preluat următoarele fotografii: foto E036, 28 octombrie 1944, miting în București pentru guvern FND, E068, fotografie a lui Nicolae Ceaușescu din 1945, E022, 30 august 1944, întrunire publică în Colentina cu prilejul intrării trupelor sovietice în București, și E057, 6 martie 1945, Manifestație de sprijin a Guvernului dr. Petru Groza.
Mulțumesc pentru scurtul intermezzo consacrat lecturii acestui articol.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
