În fiecare colț al României, și cu asupra de măsură în București, delicatețea sufletească a câte unui Om îmi dă speranță că nu ne prăbușim, încă, în abisul indiferenței, sau în acela cu atât mai întunecat, al urii și distrugerii…
Ființe cu suflete sensibile și iubitoare se gândesc nu doar la ego și la orgolii, ci și la prietenii noștri de zi cu zi, fie ei mieunători sau lătrători.
Astăzi pașii m-au purtat la o întâlnire pe care urma să o am în Piața Italiană. Loc pe nedrept marginalizat în mentalul colectiv al bucureștenilor, de ieri și de azi. Poate blocurile cu fațade din ce în ce mai dărăpănate și cu uși ieșite din țâțâni, să fi produs în mințile unora și altora așa respingere. Dar proximitatea Colegiului Național Spiru Haret, cu iubirile adolescentine ale liceenilor, și a Străzii Speranței, la parter, din romanța de neuitat a uriașei cântărețe care este și rămâne Corina Chiriac, dau locului tușa de inefabil și sensibilitate pe care trecătorul pe marile bulevarde din jur nu are cum să o bănuiască…
Pe una din străzile cu blocuri vechi, astăzi de aproape o sută de ani, care mă duc cu gândul la cartierele centrale ale Vienei, un suflet duios și o ființă iubitoare a curățat pervazul geamului de la parter al unui apartament dintr-un astfel de bloc Art Deco. Geamurile, cu grilaje de fier amplasate ca bariere de netrecut în calea răufăcătorilor chiar de către arhitectul astăzi anonim, protejează geamuri prinse în rame vechi de lemn. Geamuri care, ca pavăză în calea privirilor indiscrete, au fost opacizate cu meșteșug, cu picături concentrice de ceață solidificată. Însă la nivelul pervazului mâna unei doamne cu sensibilități din alte vremuri le-a înlăturat, într-o elipsă eliberatoare, și a redat geamului transparența de odinioară.
De ce?
Pentru ca o delicată pisică alb maronie să își poată toarce liniștită diminețile, după amiezile și serile, toropită de mâncare și de căldură, în timp ce adastă liniștită, culcușită în tronul ei de cer azuriu.
Fisuri create de timpuri și de cutremure au pătruns, încet încet, în cimentul blocului centenar. Structura de fier beton de acum un veac, minunăție a tehnicii pe atunci, este roasă de dinții de oțel ai lui Cronos. Însă câtă vreme o pisică va mai primi măcar atâta iubire cât să adaste, liniștită, la fereastra dinspre stradă a blocului, nimic rău nu are cum să se întâmple. Cu torsul ei liniștit, pisicuța cea cuminte apără sufletul blocului de toate primejdiile și cutremurele, ale istoriei și geologiei deopotrivă.
Stă, ca o naiadă a unui copac cu trunchi de fier și ramuri de beton, și leagă destinul clădirii și al locatarilor ei cu adevărurile și înțelesurile universale, care ne fac să fim, încă, oameni.
Iubirea. Și Generozitatea. Și Dreptatea!
Adăstare plăcută, pisicuță!
