Doamne, Te ador!
Că în ceasul nevoinței Tale celei mari, ridicat fiind pe Cruce, Ți-ai ridicat cugetul la Ceruri!
Și ispitele cele negre le-ai azvârlit în adâncurile de unde izvorâseră!
Și nu Te-ai gândit la Tine, ci la noi, fii lui Adam și ai Evei!
Iar taina coborârii Tale în Iadul cel mai din adâncuri n-o înțelege nimenea!
Și când a intrat Lumina în lăcașul întunecimii, s-a zidit din nou catapeteasma cea crăpată de cădere!
Și a revenit nădejdea în lumea cea căzută!
Firea Ta de după Dumnezeire a luminat mai tare ca la începuturile lumii!
Iar Cea de după rânduirea firii și a umanității s-a întregit în fel desăvârșit!
Și de atuncea, în ceasurile cele tainice ale morții Tale;
Și de acolo, din locul cel mai întunecos și căzut al creației;
Ai dat curs mântuirii noastre cea de obște!
O, Doamne, încă și de mai multe ori pe zi, sufletul meu coboară în iadul durerilor și al neputințelor mele!
Dar Tu cobori după mine și mă înalți!
Stai să Te uiți la mine cum cad și mă împiedic!
Și mă ridici!
Și mă sprijini!
Și îmi ștergi lacrimile cu mâna Ta cea curată și alinătoare!
Iar fricile mele pier!
Și încrederea își face loc în sufletul meu, o, Doamne cel dulce!
Dar în noaptea cea grea a acestei zile, sufletul meu coboară cu Tine în Iad!
Și tremură când vede porțile cele întunecate!
Dar tot te urmez, o, Doamne!
Și împrejurul meu văd moarte și suferință!
Dar calc pe urmele pașilor Tăi, și Îți urmez Calea!
Nu Te pot lăsa singur, Alinătorule!
Cum nici Tu nu m-ai lăsat vreodată singur!
Și văd cum pe urmele pașilor Tăi, în lumea cea întunecată, răsar ghiocei și se aude guguit de porumbel!
Iar Lumina Ta Cea cerească orbește pe cei orbi de iubire și goli de credință, și care nu credeau că vreodată ai să li Te arăți!
Și coborî mai adânc, o, Doamne!
Și lumina lor cea întunecată văd cum arde și se zvârcolește, plină de durere, când lumina Zâmbetului Tău cel desăvârșit o atinge!
Și meșteșugurile lor cele negre cad și se spulberă!
Și pașii Tăi mai tare se adâncesc!
Și în lumea disperării și a suferinței celei adânci, mângâi pe cei căzuți; iar călăii lor cei negri se ascund în spatele umbrelor, să nu-i arzi cu Iubirea Ta!
Iar apoi, galeriile cele din adâncuri, care se micșorează după măsura micimii sufletești a păcătoșilor celor mai de jos, se crapă și se depărtează din dreptul Feței Tale Celei desăvârșite!
Și adâncurile Iadului se cutremură!
Că n-a mai coborât vreodată Ființă de Lumină până aicea!
Dar stau în urma pașilor Tăi și Îți urmez Calea îndeaproape, Doamne, că m-ai ales să îmi arăți adevărurile Tale!
Și Iubirea Ta mă ține departe de amenințările cele negre!
Și iarăși cobori!
Și este aici un amestec de tăcere și de zgomote ciudate!
Și nu știu dacă pășești pe pământ sau pe văzduh!
Nimic nu mai este cu formă știută; iar aerul arde, și pământul curge, iar de tăria focului te poți împiedica și cădea!
Iar apele cele netocmire desăvârșit îmi intră în gură, și le respir!
Că atunci când Acela a căzut, s-a prăbușit înainte de tocmirea Lumii;
Și a luat cu el o bucată din Haosul cel de dinainte de creație!
Domnul coboară: și mă țin îndeaproape după El!
Și se oprește!
Își îndreaptă ochii cei dulci către Tatăl;
Și Îi mulțumește!
Mulțumesc, Tată, că Mi-ai dat să beau paharul acesta!
Și văd cum se schimbă Fața Lumii!
Și numai pot vedea cu ochii mei, de carne sau din duh, nu mai știu acum!
Și din lumea cea netocmită, văd cum Adevărul se ridică, splendid și desăvârșit!
Nu s-a mișcat Hristos; dar a ridicat întreaga Creație!
Și Îl văd cu o vedere mai sus de fire!
Și se mișcă o piatră, grea pentru oameni, dar că un fir de nisip pentru Domnul!
Și splendoarea Lui covârșește Universul!
Iar în fața Lui, văd niște oameni care I se pleacă și I se închină!
Căci Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!
