De ziua în care Poetul a ales eternitatea, nu găsesc cuvinte, ci doar stări, ca să îl rememorez.
Oarecând, cineva s-a ridicat mai Sus decât toți îngerii!
Și îngerii i-au dat laudă înaltă!
Dar înainte de asta, acela se coborâse în mlaștina materialității celei mai triste…
Între pogorâre și înălțare, o viață văzută de la capătul ei: un sfârșit și un început!
Căci, căzut în lumea cea orizontală, Geniul desăvârșit a disperat, lipsit de desăvârșirile Cele de Sus!
Și atunci a ales să le rostuiască, în cuvinte ca ale niciunuia de până la el!
Și a creat aicea Lumi și Minunății, după chipul celor pe care le văzuse în Ceruri!
Și a trait mai intens ca oricare altul…
Și a ridicat ceea ce căzuse, și a astupat spărturile cu Lumina Logosului Cel fără de Început!
Iar, la sfârșit, când s-a ridicat, a fost rândul lui să înălțe Laudă Înaltă pentru reîntâlnirea cu Cei din lumea cărora coborâse…
Cel ce se naște, e trist, și țipă, și plânge!
Cel ce moare se bucură, că scapă de lumea durerii, și se Înalță!
Și ultima Lui suflare este cea mai de seamă Cântare de Mulțumire pentru Cel Prea Înalt!
Ochii mei cei după fire s-au deschis asupra mamei mele, pe care nu voi înceta vreodată să o iubesc!
Dar ochii ceilalți, ai culturii și ai înțelegerii celei înalte, i-am deschis asupra lui Eminescu!
Rostirea Lui rotunjită a depărtat pietrele cele ascuțite de pe cărările mele!
Și vorbele Lui cele desăvârșite m-au făcut să sbor pe deasupra Hăurilor Celor adânci ale răutății și prostiei!
Și de unde până atuncea vorbirea mea era bolovănoasă, iar gândurile mele mai grele decât granitul, după ce l-am cunoscut, am căpătat aripi și m-am înălțat până la al nouălea Cer!
O, Doamne, pe unii i-ai făcut Sfinți, după chipul Ființei Tale Celei mai de Dinăuntru!
Iar altora le-ai dat Geniul, și puterea Ta de a aduce Ființă și Nou, din mai nimica!
Iar ei, din așchii de marmură și din sunete sfioase au creat Desăvârșiri!
Stau să mă minunez, când mă uit la primii!
Dar pilda celor de ai doilea nu o pot nici măcar urmări!
Doamne, dacă pe fundul vaselor Tale ți-a mai rămas nițică înțelegere, dă-mi-o!
Că tare nevoie mai am de ea, atuncea când mă apropii de cei dăruiți cu Darurile Tale!
Iar după vremea Rugăciunii, vine cea a Răspunsului!
Și acum stau și mă liniștesc!
Și aștept îndreptările Tale!
Și te aud cu auzul cel dinlăuntru cum îmi vorbești:
Poni Luceafărul. Creșteau
În Cer a lui aripe
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Luceafărul a pornit în zborul lui către Dumnezeire acum 136 de ani…
Să te țină Domnul de-a Dreapta Sa, Mihai Eminescu!
