Când eram copil mic, de câțiva anișori, zilele erau imense și lungi.
Cu o lumină magică, de dimineața și până seara, odată începute nu se mai sfarseau.
Trăiam într-un prezent etern, aproape fără trecut, cu siguranță fără viitor.
Aveam atât de puține amintiri, la cei trei, patru ani ai mei, că nu credeam că experiențele se puteau repeta vreodată.
Tot ce trăiam era unic.
Doar seara, adică după timpul meu biologic de acum după vreo lună de la trezire, simțeam o ușoară neliniște.
Nu înțelegeam cum se poate întâmpla să adorm, și nu voiam să adorm.
Amintiri de pe vremea când, organism monocelular, îmi trăgeam energia din căldura dogorâtoare a lavei fierbinți de pe adâncurile oceanului, la locul de ciocnire al plăcilor tectonice, îmi tot spuneau;
Nu ai nevoie să dormi!
Somnul este o minciună și o primejdie!
Ești etern, și nu ai nevoie de întreruperi în viața ta!
Acum eram însă un pui de om, lipsit de autonomie, nevoit să mă supun legilor oamenilor, și ale biologiei…
Visam intens: dar țin minte foarte puține din visele mele de atunci.
Acum o vreme am avut un moment de clarviziune: și am intrat într-unul din visele mele de atunci.
Era clar și limpede, și minunat!
L-am retrăit atât de intens!
Iar apoi am fost izgonit din vis, ca într-o naștere nedorită și dureroasă.
Aflat înafara lui, încă îl mai contemplam, ca printr-o membrană translucidă!
Și, pe clipă ce trecea, din ce în ce mai opacă…
Parcă fusesem izgonit din Paradis, a doua oară!
Am știut atunci că păstrez în mine tot ce am visat, și tot ce am trăit, eu și toți ceilalți, de la prima scânteie a ființării și până acum!
Am fost, o clipă, Kwisatz Haderach al Cucernicilor Maici.
Întoarcerea în carne, și mai ales în constrângerile patetice ale minții mele de fiecare zi a fost dureroasă.
L-am înțeles pe Adam, abia izgonit din Eden, plângând la porțile de atunci închise.
De atunci, am mai avut clipe de luciditate, și de lumină, și de împlinire.
Ba chiar ore și zile, trăite sub aripa Harului, și sub protecția Duhului, de viață dătătorul.
Chiar dacă mă aflu încă sub stăpânirea amărăciunilor și tristeților vieții, clipele, orele și zilele acelea de Har mă țin să nu cad; și mă înalță!
Va veni o vreme când nu voi mai coborâ, ci voi rămâne toată vremea acolo, sus!
Dar mai este până atunci…
Fie ca ceasul morții nostre celei de obște să ne găsească Sus!
