Au trecut peste 84 de ani de la izbucnirea uneia dintre cele mai violente și injuste mișcări de stradă din România ultimelor două veacuri. Dacă zavera lui Tudor Vladimirescu a fost începutul modernizării istorice a acestei țări, dacă mișcările bucureștene pașoptiste au reprezentat prima intrare în istorie a burgheziei românești incipiente, dacă Republica de la Ploiești, așa de crud satirizată de Caragiale, a arătat puterea și slăbiciunea aceleiași burghezii, înregimentată în câteva loji masonice republicane, mișcările de acțiune directă din a treia decadă a lui ianuarie 1941 au avut o cu totul altă origine decât evoluția firească a societății românești.
În cele 139 de zile de împărtășire din puterea politică explicită, mișcarea legionară, căci despre ea este vorba, nu a avut timp să își clarifice în practică programul nebulos, cuprins în scrierile Căpitanului și în cele ale ideologilor mișcării, atâția câți au fost. Cu siguranță însă, în logica internă a unei astfel de mișcări , legionarii s-au pregătit pentru preluarea integrală a puterii, pe baza unei ideologii organiciste, și mai puțin tradiționaliste, căreia nu îi puteau scăpa.
Dacă mișcarea îi pregătea pe membrii ei pentru un lung drum al suferinței, precipitarea evenimentelor istorice din a doua jumătate a anului 1940, cu capitularea Franței și transformarea Germaniei în principala putere continentală (apetiturile teritoriale ale Rusiei sovietice fuseseră temporar potolite prin prevederile cinice ale pactului Ribentrop-Molotov), îi puneau pe legionari dintr-o dată în poziția de a fi singura formațiune politică căreia (sic) i se oferea posibilitatea formării Guvernului.
Inutil să spunem că Legiunea, așa cum se înfățișa ea la 6 septembrie 1940, nu era capabilă (și nu doar pregătită) să preia puterea. În timpul dictaturii regale avusese loc nu o decimare (ar fi însemnat pierderea a doar 10% din efective), ci o veritabilă decapitare a sa. Cadrele care încă mai trăiau erau oameni din nivelele 3-4, ce nu luaseră până atunci parte la luarea deciziilor în cercul restrâns al persoanelor cu putere reală.
Grefată pe intoleranța funciară a mișcării, incapabilă să înțeleagă modernitatea și modernizarea României din ultima sută de ani, această depreciere calitativă a liderilor săi politici va vea consecințe deopotrivă bune și rele asupra istorie românești.
Rele, pentru că a generat, în rândul factorilor legionari de decizie din guvern, o apreciere greșită a raportului real de forțe din scena politică românească de la începutul anului 1941.
Bună, pentru că această lipsă de aderență la realitate i-a făcut pe liderii legionari să ia decizii într-atât de greșite, încât să îi excludă pentru tot restul istoriei românești de la asumarea puterii reale în țară.
Mersul intern al acțiunilor legiunii, pentru planurile politic, literar și doctrinal au fost analizate în repețite rânduri de persoane dotate cu o acribie dacă nu științifică, atunci măcar intelectuală remarcabile. Un aspect mai puțin cercetat a fost însă cel al reflectării ideologiei legionare în construcții arhitecturale.
Domeniul acesta particular al propagandei, căruia în Germania lui Hitler și în Rusia lui Stalin i s-a dat o atenție deosebită, nu a avut vreme, în cuprinsul celor 4 luni jumătate de existență ale statului național legionar, să își transpună în concret edificiile. Proiecte însă au existat.
Era normal ca astfel de inițiative, vizând celebrarea pentru eternitate a eroilor noului regim, să fie prezentate la puțin cunoscuta, dar foarte importanta în epocă expoziție Arta în 1940, realizată în cadrul Muncii Legionare, și la al cărei vernisaj din data de 22 decembrie 1940, la Sala Dalles, au participat Horia Sima, Comandantul Legiunii, și doi miniștri legionari. Evenimentul îl puteți descoperi mai pe larg în studiul meu despre Artiștii plastici și rebeliunea legionară.
Evenimentul va face valuri în presa culturală a vremii, strâns controlată de regim. Îi vor fi consacrate o serie de articole, din care cel apărut în numărul II al elitistei reviste Simetria va fi preluat și de revista oficială a Colegiului Arhitecților Români, și anume Arhitectura, revistă trimestrială de arhitectură și artă plastică. Apariția acesteia fusese împiedicată, în ciuda ritmicității autoasumate, în cursul celui de al treilea trimestru al anului 1940, marcat de cesiunile teritoriale către Ungaria contelui Mikloș Horthy de Nagybania și Rusia lui Iosif Djușgavili Stalin. În consecință un singur număr va cuprinde materialele strânse în lunile iulie-decembrie 1940. Redactarea, firesc, a avut loc în ultima parte a acestui interval, adică în plină afirmare politică și instituțuonală a legionarilor.
Temele abordate în numărul revistei la care ne raportăm sunt ilustrate de două direcții: articolul Arhitectura în Germania contemporană, care prezenta publicului românesc realizările arhitecților germani, tributari stilului arhitectonic tipic regimului totalitar teuton, și respectiv Realizări românești în Transilvania de nord, care arăta amploarea și calitatea efortului constructiv românesc în teritoriul răpit României în urma Dictatului de la Viena și rămânerea, în continuare, a acestuia în sfera românească de interes.
Aspectul cel mai important pentru studiul de față a fost exilat în pagina 47 a revistei, datorită noutății temei, dar probabil și datorită subțirimii, ca număr și calitate, a proiectelor arhitectonice care puteau fi subsumate ideologiei legionare. Cu siguranță, dacă lucrurile ar fi evoluat în aceeași direcție istorică și instituțională, sub firma Statului Național Legionar, articole similare ar fi căpătat o pondere mai mare, ba chiar o preponderență în viitoarele numere ale revistei. Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 aveau însă să interzică asemenea evoluții.
Nu înseamnă însă că fotografii cu machetele prezente la Expoziție nu au circulat intens în epocă. Represiunile antonesciană și comunistă și-au conjugat însă eforturile în distrugerea acestei propagande, a cărei posesia putea duce la categorisirea ca legionar și, implicit, la ani grei de închisoare. Așa că restituirea acestor imagini, în articolul de față, nu face decât să umple un patetic gol de informație pe acest subiect…
Dar chiar și până atunci reziliența corpului arhitecților din România, care se folosise din plin de elanul de meșter Manole al Regelui Carol II în edificarea unui nou București, și la un mod mai general a unei noi Românii, s-a dovedit remarcabil. Așa cum avea să dovedească numărul festiv închinat semicentenarului Societății Arhitecților Români, în România exista o tradiție arhitecturală autentică, ce profitase de înnoirea României în perioada modernă. Tradiție care vedea în Cutremurul din 1940 un inegalabil prilej de edificare a noi construcții moderne, dar care nu era foarte deschisă importării tale quale a stilului nazist, respectiv sovietic, așa de explicit afirmate pe plan internațional la Expoziția Universală din 1939 de la New York.
Paradoxal, deși s-au realizat în deceniul domniei Regelui multe construcții, majoritatea fuseseră fie o continuare a stilului neoromânesc, fie un import pur și dur a modernismului american, acesta din urmă mai cu seamă pe artera dintre Universitate și Piața Romană, văzută oarecum ca o contrapondere carlistă și modernă la tradiționala Cale a Victoriei a generațiilor anterioare.
Iar atunci când marele Petre Antonescu propune Academiei un memoriu intitulat Pentru un stil Carol al II-lea în arhitectura românească, el urmărește reconectarea arhitecturii moderne la tradițiile vechi românești, ale epocii brâncovenești în principal.
Pavilionul românesc la aceași Expoziție Universală de la New York va fi, credem, una din puținele aplicări programatice ale acestei sinteze dintre modernism și tradiție, față de care Regele era atât de atașat.
Așa că atunci când, după abdicarea forțată, urmată imediat de părăsirea precipitată a țării, puterea este preluată de generalul Ion Antonescu și de Mișcarea Legionară, în România nu exista nici o tradiție a arhitecturii de proporții uriașe și strivitoare care făcuse deja epocă în Germania și care urma să sluțească jumătatea de Europă aflată sub control sovietic pe parcursul următoarei jumătăți de veac.
Paradoxul face deci ca puținele proiecte ale unor construcții menite să prezinte arhitectural omagiul națiunii către eroii legionari să aducă în atenția publicului un stil rămas, până atunci, departe de înfăptuirea practică, și deci de modelarea implicită a educației vizuale a românilor vremii. Și, mai grav decât atât, să propună un discurs vizual care nu se remarca nici prin recursul la trecut, și nici prin originalitate. Și aceasta împotriva întregii armături ideologice a Mișcării Legionare, care punea accentul pe reînnodarea legăturii cu un trecut istoric idealizat, pur și dur, care de fapt nu existase niciodată, dar pe care modernitatea iudeo-masonică a bonjuriștilor și pașoptiștilor îl masacrase și înlăturase cu ură și metodă…
Te-ai fi așteptat, deci, ca machetele celor trei importante construcții simbolice ale noii întemeieri arhitecturale legionare să reînvie legătura cu trecutul arhitectural autentic.
Eroare de proporții!
Trecutul respectiv fusese valorificat din plin de Ion Mincu, patriarhul stilului neoromânesc, stil promovat consecvent de Regalitate pe parcursul ultimelor decenii.
Regalitatea fusese, iată, mai tradițională decât tradiționaliștii paseiști și criminali ai legionarismului interbelic!
Așa se face că puținii arhitecți legionari au optat să adopte stilul nazist, fără nici o legătură cu etosul românesc, pentru construcțiile emblematice ale românismului verde al mișcării lor…
Selecția celor trei construcții propuse spre edificare vorbește de la sine: Biserica Neamului, Palatul Căpitanului, Palatul Culturii.
Arhitectul Constantin Joja prezintă un proiect al Bisericii Neamului, proiect ale cărui ecouri literare apar în romanul Bietul Ioanide, al lui George Călinescu.
Clădirea Bisericii are un aspect brutal, cu coloane pătrate, înalte și lipsite de orice elemente decorative, la baza cărora oamenii abia dacă se văd. Gigantism în stare pură, dar îndepărtat de orice tradiții ortodoxe, fie din spațiul bizantin, fie din cel rusesc.
Mai angajat politic, arhitectul Nicolae Goga propune o machetă a Palatului Căpitanului. Obsesia pentru moarte a legionarilor nu putea să nu se concretizeze, dincolo de reînhumarea rămășițelor lui Corneliu Zelea-Codreanu, în proiectul faraonic al unui mausoleu care să îi adăpostească rămășițele.
Cât despre proiectul Palatului Culturii, conceput de către arhitecții Constantin Joja, Nicolae Goga, Ioan Pușchilă, și Valeriu Stănescu, modelul său nazist mi se pare a fi evident. Încercările ceaușiste, de identică inspirație, trecute prin filtru sovietic, tot atâtea metastaze ale prostului gust, nici niu mai merită a fi pomenite…
Câteva cuvinte despre cei patru arhitecți legionari de care am pomenit mai sus:
Așa cum arătam în precedentul meu studiu, Artiștii plastici și rebeliunea legionară, din familia legionară Ideea românească făceau parte o serie întreagă de artiști și literați, în care alături de poetul Horia Stamatu participau sculptorii Dumitru Anastase, Ion Popovici, pictorii Andronic Cantacuzino și Alexandru Bassarab, precum și arhitecții Constantin Joja, Nicolae Goga, Ion Pușchilă și Valeriu Stănescu.
Atunci când, la 25 noiembrie 1940, conducerea Colegiului Arhitecților Români este înlocuită cu o comisie interimară de sub președinția respectatului arhitect Cristofi Cerchez, toți ceilalți cinci membri ai comisiei sunt legionari. Și vorbim aici de Constantin Joja, ortografiat în epocă Jojea, Ilie Teodorescu, Nicolae Goga, Valeriu Stănescu și Dan Iovănescu. Regăsim în rândul acestor cinci arhitecți legionari pe majoritatea expozanților noștri.
Constantin Joja, 1908-1991, arhitect cu ascendență paternă aromână, este cel mai reliefat dintre cei patru. Prieten cu Nicolae Goga, este racolat de către acesta în Mișcarea legionară, întărind ramura aromânească a acesteia. Deținut politic între 1948 și 1953, va fi recuperat de regimul comunist, și va reuși să ducă la bun sfârșit o serie de construcții importante. A fost și un important teoretician al arhitecturii românești. Un exemplu strălucit de cooptare a unui intelectual legionar în regimul național comunist!
Nicolae Goga, 1913-1995, membru din 1936 al Ideii Românești, și-a formalizat apartenența la Legiune în anul următor. Aici l-a atras și pe congenerul său Constantin Joja, alături de care va activa în cadrul Muncii Legionare, în scurta perioadă în care Legiunea s-a aflat la putere. Își plătește convingerile cu 15 ani de închisoare politică, între 1949 și 1964. După eliberare va lucra ca arhitect în cadrul Institutului de Proiectări Ilfov. Cântecul său de lebădă va fi monumentul Calvarul Aiudului, acolo unde atâția dintre tovarășii săi de suferință au fost toturați și omorâți, realizat în colaborare cu arhitectul Anghel Marcu.
Ion Pușchilă, 1913-1997, a fost membru al Mișcării Legionare, care la preluarea puterii l-a numit primar al orașului Cernavodă, de unde era originar. A plătit această numire cu libertatea, și a fost deținut politic între anii 1949 și 1956. Ieșit din închisoare, a proiectat o serie întreagă de clădiri emblematice ale municipiului Constanța: Spitalul Județean, Palatul Administrativ, numit popular Casa Albă, dar și Fântâna Dragonului și Stadionul Farul, în colaborare cu foștii săi prieteni Constantin Joja, G.M. Cantacuzino și alții. După Revoluție a proiectat Clubul Marinarilor.
Valeriu Stănescu a fost și el arhitect și un vechi membru al Legiunii, aflat în relații de prietenie cu precedenții.
Se pare că, după episodul legionar și apoi după oribile episoade carcerale, cei patru expozanți de la 1940 și-au găsit un drum propriu și important în arhitectura românească. Abandonând, însă, un stil care s-a dovedit, din perspectivă istorică, nul și neavenit. Eliberarea lor din închisoare, relativ tardivă, i-a ferit de pactizarea cu cele mai penibile abuzuri ale arhitecturii de inspirație sovietică. Și le-a permis recuperarea unui specific românesc de arhitectură pe care, în cadrul expoziției din noiembrie 1940, îl cam renegaseră.
Vorba lui Hegel: Istoria progresează în mod ironic…
