Acum 13 ani, o lună și o zi postam pe vechiul meu blog articolul Artiștii plastici și rebeliunea legionară. Pornisem în scrierea lui de la una din imaginile iconice create de pictorul Alexandru Bassarab pentru Mișcare. Considerațiile mele asupra subiectului le veți citi mai jos.
În articol pomeneam pe unul din congenerii săi, pictorul Nicolae Stoica, membru al grupării artistice Luchian, și expozant alături de ceilalți membri ai acesteia la expoziția Arta din 22 decembrie 1940, una din puținele manifestări artistice din timpul Statului Național Legionar.
Studiul meu s-a bucurat de o apreciere academică, la vremea aceea necunoscută mie.
În volumul VIII din Acta Musei Tutovensis, 2013, editat de Muzeul Vasile Pârvan din Bârlad, domnul Simon Salcă jr. mi-a citat articolul în două rânduri, în cadrul studiului domniei sale Nicolae Stoica, un „zugrav” uitat, la pagina 154.
Faptul că studiul a intrat în circuitul științific românesc îmi creează o reală bucurie. Consider de aceea că este necesar să îl public din nou pe actualul meu blog. Inutil să adaug că paginile sunt de strictă istorie a Artei, fiind scrise exclusiv în calitate de pasionat al ilustrațiilor românești, de carte, de reclamă sau de afișe de propagandă sau comerciale, fără nici un fel de altă conotație, și în nici un caz de apologet al unei astfel de ideologii, de care țin să mă departajez cât se poate de categoric.
Lectură plăcută!
Ca și în cazul arhitecților, nici pentru artiștii plastici nu se poate vorbi de o legătură cauzală directă între actul lor de creație și mișcările de stradă din ianuarie 1941. Responsabilitatea, de la Revoluția Franceză încoace, este individuală. Aplicarea acestui principiu suferă însă, cu regularitate, eclipse, atunci când istoria ajunge în puncte de cumpănă, așa cum a fost cazul cu al doilea război mondial și cu perioada regimului comunist. Atunci simpla apartenență la o clasă socială sau la o formațiune politică a ajuns să fie suficientă pentru persecutarea sau condamnarea unui individ.
Așa s-a întâmplat și după eșuarea rebeliunii legionare. Cei care, pentru mai puțin de jumătate de an, fuseseră considerați artiștii oficiali ai noului regim, s-au trezit nu judecați, pentru că nu li se putea stabili o responsabilitate exactă în producerea violențelor de stradă, ci trimiși pe front în unități de exterminare, în prima linie a frontului. Așa și-a găsit moartea Haig Acterian, fostul director legionar al Teatrului Național. Tot astfel a dispărut și unul dintre cei mai importanți artiști legionari, pictorul Alexandru Bassarab.
Născut în 1907 și mort în 1941, ucis de ofițerul sovietic ce răspundea de prizonierii de război români din rândul cărora făcea parte, datorită curajului de a protesta împotriva tratamentului inuman ce le era aplicat, pictorul era cunoscut pentru gravurile sale, realizate în tehnica linoleumului, din care cele mai cunoscute îl înfățișează pe Căpitan, în mai multe ipostaze, sau pe arhanghelul Mihail, protectorul Legiunii.
Comandant legionar și conducător al familiei legionare Ideea românească, din care făceau parte o serie de artiști și literați, precum poetul Horia Stamatu, arhitecții Constantin Joja, Nicolae Goga, Ion Pușchilă, Valeriu Stănescu, sculptorii Dumitru Anastase, Ion Popovici, pictorul Andronic Cantacuzino, Alexandru Bassarab va fi organizatorul expoziției Arta în 1940, realizată în cadrul Muncii Legionare.
Vernisajul expoziției avea loc duminică 22 decembrie 1940, la Sala Dalles, cu participarea lui Horia Sima, Comandantul Legiunii, secondat de Traian Brăileanu, ministrul Educației naționale, Vasile Iasinschi, ministrul Muncii, Al. Constant, subsecretar de stat al Propagandei și Vladimir Dumitrescu, secretar general la Culte. Ceilalți expozanți erau sculptorul Dumitru Anastase (1909-1984) și pictorii Gheorghe Vânătoru (1908-1983) și Nicolae Stoica (1903-1988). Toți patru, alături de Horia Stamatu și de scriitorul Paul Costin Deleanu, făcuseră parte din gruparea artistică Luchian, numită astfel în onoarea marelui pictor, și care în 1937 publicase manifestul Revoluția așezării românești. Grupul regândea arta și sub aspectele apropierii ei de arhitectură, propunțndu-și regândirea habitatului ca întreg, în mod organic. De aici apropierea cu arhitecții prezentați în studiul nostru anterior.
Expoziția cuprindea mai mult studii, iar la dimensiunile operei finale doar figuri izolate, precum panoul decorativ al lui Dumitru Anastase. Cuvintele de prezentare a expoziției îi aparțineau lui Costin Deleanu.
Destinele ulterioare ale participanților aveau să îi despartă. Cel care s-a realizat cu adevărat a fost Dumitru Anastase care, plecat din țară, va ajunge un important gravor de medalii în Franța și Italia, ale cărei distincții culturale de cel mai înalt nivel i-au onorat creațiile. Gheorghe Vânătoru, după ce participă în 1942 la Salonul Oficial al Transnistriei, de la Odesa, aflată pe atunci în componența statului român, ca o compensație din partea Germaniei pentru pierderea Ardealului de nord, va intra după 1944 într-un con de umbră. Era prețul plătit pentru convigerile legionare din tinerețe. De abia în 1957 își va putea deschide o nouă expoziție personală. Și Nicolae Stoica va fi exclus, în 1945, din Sindicatul Artelor Frumoase. În 1947 va fi reprimit în organizația profesională din care făcuse parte, însă ca pictor stagiar.
Arhitecții de care am vorbit în episodul de ieri au avut însă un destin mai dur. Nicolae Goga (1914-1995) va executa 15 ani de detenție politică, începând cu anul 1948. Cât despre Ion Grigore Popovici (1907-1946), tatăl sculptorului Constantin Popovici, acesta avea să moară în urma unei rafale de mitralieră, primită în plin. Fusese în anii 1944-1945 inspector în Ministerul Artelor, iar în 1946 primise premiul pentru sculptură al Ministerului Cultelor și Artelor. Foștii săi camarazi nu văzuseră cu ochi buni ralierea sa la noul regim…
