Ridendo castigat mores… În buna tradiție pașoptistă, încă foarte vie până la cel de Al Doilea Război Mondial, cele mai eficiente metode de afirmare a normalității societății românești, acum trei sferturi de veac încă democratică și funcțională, erau, în ordine parlamentară, interpelările, în cea literară, pamfletul, și în aceea a artelor plastice caricatura.
Anul 1937, ultimul an de mandat parlamentar al Partidului Național Liberal, singurul dus până la limita constituțională de 4 ani din întreaga perioadă interbelică, nu făcea nici el excepție de la regulă. Caricatura era folosită din plin de adversarii politici ai guvernului Gheorghe Tătărescu în ceea ce aceștia considerau a fi derapaje manifeste de la legalitate și democrație.
Paginile cotidianului Adevĕrul, vârf de lance al unei stângi totuși moderate și democratice, (și ale cărei preferințe se îndreptau oarecum către PNȚ, văzut ca cel mai eficient mijloc de a bloca ascensiunea extremei drepte), găzduiau o parte consistentă din produsele peniței ascuțite a caricaturiștilor vremii, mulți dintre ei (dar nu toți) evrei, cum, de exemplu, maestrul Ross.
Interesant este faptul că, dintre autorii de caricaturi, Botaciu avea să apeleze, mai mult chiar decât o singură dată, nu doar la forma consacrată de până atunci a unei unice imagini, ci și la aceea, mai nouă, a benzii desenate, aplicând-o domeniului politic.
Duminică 30 mai 1937 pagina a treia a Adevĕrului găzduia, sub forma unei parodii a Mioriței (deci cu un orizont referențial constând în cvasitotalitatea absolvenților a măcar două clase primare), o bandă desenată politică a acestuia, având 11 cadre și 27 de texte ce le însoțeau.
Pentru deliciul dumneavoastră și în interesul unei mai ample istorii a benzii desenate românești decât s-a scris până acum le reproduc în întregime.
Conținutul satiric al benzii desenate nu este chiar atât de marcat cât ne-am fi așteptat: adversarii politici ai lui Gheorghe Tătărescu, ușor identificabili prin fizionomia specifică și prin fiefurile politice, nu erau nici ei cu mult mai breji decât acesta. Argetoianu, Iorga, Mihalache, Averescu, Maniu, Iunian, George Brătianu, fuseseră deja președinți de consiliu sau aveau de gând să ajungă, iar numele unora dintre ei apăruseră în câteva din scandalurile perioadei interbelice. Făceau însă parte din opoziția fecventabilă, tocmai pentru că era democratică.
Separat și cu zvastica pe desagii măgarului (un ponei roz avant la letre!), Goga, singurul identificat cu o poreclă, este tratat separat din punct de vedere grafic. Era, acesta, la marginea cea mai exterioară a onorabilității, datorită opțiunilor sale antisemite.
Cât despre legionari, dușmanii de moarte ai evreilor, și care la alegerile de la sfârștul anului aveau să de vină a treia forță politică a țării (datorită pactului electoral cu țărăniștii), aceștia erau nefrecventabili pentru publiciștii Adevĕrului, și deci nu puteau fi pomeniți.
Primele șase cadre se ocupă doar cu tribulațiile figurilor politice pomenite mai sus, și care urmăresc înlăturarea baciului liberal, cu o explicație psihologică simplă: Auliu!… ce oț/Cum i-a ars pe toți/ Și de la putere/Nu mai pleacă vere…
De abia în cadrele șapte-nouă luăm cunoștiință de (auto)incriminările lui Gheorghe Tătărescu: legi contradictorii, stare de asediu, cenzura, dar și scandaluri de corupție (Grosz și Cageras…), și chiar neadevărate simpatii naziste și legionare (cruci încârligate/le-am purtat în spate).
Tot incriminatoare apar și tensiunile dintre gruparea tinerilor și aceea a bătrânilor liberali, conduși de Constantin (Dinu) Brătianu. Lucru firesc: acesta din urmă, în tradiția luminilor masonice atât de prezente în trecutul P.N.L., întreținea excelente relații cu comunitatea evreiască.
Torpilarea tradiției liberale, prin îndepărtarea de cei mai importanți reprezentanți ai acesteia, membrii familiei Brătianu, aflați în dizgrația regală, nu ridica probleme în a fi prezentată. Nu la fel stăteau lucrurile cu alte opțiuni ale sale, cunoscute de rumoarea publică, dar aflate în imposibilitate de a fi spuse, din cauza implicării Palatului.
Păcatele mari ale lui Gheorghe (sau Guță, cu acea nefericită aplecare a românilor pentru numele de alint folosite în copilărie) Tătărescu erau altele: atitudinea politică obedientă față de regele Carol II, dar și tolerarea și încurajarea afacerilor regale și ale membrilor camarilei.
Caricaturistul și bedistul Adevĕrului vede un sfârșit apropiat al baciului turmei: înghițit de pământ, acesta va pieri împreună cu turma sa de profitori. Intuiție, fără îndoială, a schimbărilor ce aveau să se producă în următorii ani, dar nu așa cum cititorii gazetei își doreau.
Alegerile de la sfârșitul anului 1937 nu vor permite formarea unei majorități parlamentare stabile. Regimul regal de dictatură personală instaurat pentru a bloca accesul la putere al legionarilor va fi urmat de un guvern al acestora și apoi de acela, tot antisemit, dar fără partide, al generalului Antonescu. Începând din anul 1944 trupele sovietice vor gira virajul abrupt spre cea mai îngrozitoare și totalitară stângă: aceea a comunismului.
Publicul românesc nu va mai putea să se bucure de benzile desenate românești satirice, pentru maturii cu preocupări civice, ci doar de acelea din cuprinsul revistelor și cărților pentru copii și tineret. Infantilizarea poporului român, concepută în laboratoarele Kremlinului, mai avea doar un deceniu să înceapă…
