Ultimele tendințe ale politicii rusești, care vizează recuperarea spațiului și poziției imperiale ocupate până în 1991 de către fosta Uniune Sovietică, bazate pe o creștere economică de tip saudit, adică axată pe exportul de hidrocarburi, nu fac decât să mascheze reducerea constantă a importanței Rusiei în economia și politica mondială, cu consecință principală în următoarele de la trei la cinci decenii dezagregarea Federației ruse în unități politice de mai mici dimensiuni.
Întinsă, încă, pe două continente, Rusia de astăzi se confruntă cu amplificarea fără precedent în ultimele trei veacuri și jumătate a forțelor de forfecare generate de decalajul major și constant dintre ritmurile de creștere economică ale Chinei pe de o parte, ale Turciei și statelor Uniunii Europene pe de alta.
China se află astăzi, după 34 de ani de creștere economică accelerată, în poziția de a fi cea de a doua putere economică a lumii, în timp ce Rusia nu se regăsește decât în poziția a zecea, în urma Indiei și cu puțin înaintea Canadei, urmată de Spania și Australia, Polonia având un PIB de o treime din cel al gigantului eurasiatic.
Dezvoltarea în continuare mai rapidă a Chinei decât a Rusiei, cu câteva puncte procentuale avans în fiecare an, nu a adus puterea asiatică încă la nivelul PIB-ului pe locuitor rusesc, cu care se află într-un raport de 4 la 10. În perspectiva următorilor 40 de ani va crește dezechilibrul între dimensiunile globale ale PIB-ului celor două țări, iar în ceea ce privește nivelul pe locuitor al acestuia raportul actual este perfect posibil să se inverseze, evident în defavoarea Rusiei.
Problema este deosebit de gravă pentru moștenitorii țarilor și ai imperiului sovietic, întrucât China este principalul client al hidrocarburilor rusești, extrase în principal din zona Siberiei occidentale, iar Rusia, la rândul ei, este principalul furnizor al Chinei pentru același gen de produse.
Legăturile de dependență create de această situație vor rămâne benigne câtă vreme raporturile de forță dintre cele două mari puteri vor rămâne relativ echilibrate, pe o scară a diferențelor rezultatelor economice de, spre exemplu, 1 la 10. O dată depășit acest nivel al decalajului economic, și cu atât mai mult în cazul creșterii sale, consecințele în planul politicii mondiale și al geopoliticii nu vor întârzâia să apară.
China va fi interesată în mod major la un acces mai rapid și direct la bogățiile subsolului siberian, iar presiunea imensei și densei sale populații asupra spațiilor aproape goale colonizate doar parțial de ruși, între Urali și Pacific, va fi imensă. Aceasta cu atât mai mult cu cât China are un îndelungat diferend teritorial în legătură cu provinciile exchineze de la sud de Amur, din care face parte și portul rusesc al Vladivostokului, răpite de către ruși în anii 60 ai secolului 19.
La rândul lor, magnații ruși ai petrolului și gazelor naturale, parte din ei de religie musulmană, și care actualmente se află sub strictul control al Moscovei, sunt perfect conștienți de importanța, pentru ei, a unui acces direct către piețele mondiale, și în mod special la cea mai dinamică și importantă, pentru ei, dintre acestea, cea chineză.
Pentru acești oligarhi, obligați astăzi să se subordoneze de nevoie puterii centrale, exportul direct spre China al produselor lor, ocolind șperțurile enorme plătite lui Putin sau vreunui succesor al acestuia, și de asemeni plata taxelor și impozitelor federale legale, va fi de o importanță capitală, justificând din plin susținerea unei mișcări independentiste a Siberiei de vest. Cu ajutor logistic venit din afară, din China și SUA, și folosind tendințele iredentiste ale micilor republici, islamice sau nu, răspândite peste tot de-a lungul Uralilor, între Oceanul Arctic și Marea Caspică, tendințele lor de desprindere de puterea centrală au toate șansele să se transforme în realitate.
O caracteristică recesivă a istoriei rusești va favoriza o astfel de evoluție, și anume prăbușirea periodică a puterii centrale excesive, urmate de perioade, este adevărat, scurte, de apariție a mai multor poli de putere teritorială. Adevărată pentru destrămarea Rusiei Kievene în țarate independente unul de celălalt, aserțiunea își păstrează valabilitatea și în ceea ce privește apariția statelor independente, sovietice sau nu, după 1917, și respectiv după colapsul Uniunii Sovietice în 1991.
Prăbușirea puterii centrale, pentru perioada modernă și contemporană, își are cauzele în incapacitatea statului rus, cu o tradiție administrativă de centralizare excesivă, de a stimula creșterea economică și de a îi asigura un climat favorabil. Aceași situație, chiar mai gravă, se regăsește și în domeniul particular al cercetării științifice, în care decalajul dintre Rusia și restul lumii a crescut constant în ultimele două secole, în ciuda spionajului științific și industrial practicat pe scară largă de către soviete, iar astăzi de către Rusia lui Putin.
Pentru întreaga perioadă a secolului 19 ponderea Rusiei în economia mondială a suferit o scădere constantă. Același lucru se poate spune, dacă facem abstracție de statisticile falsificate sovietice, și pentru intervalul anilor 1950-2010.
Explicația acestei realități sau, mai degrabă, al acestui rău rusesc stă în neînțelegerea de către conducătorii ruși, cu excepțiile notabile ale lui Petru cel Mare și a lui Vladimir Ilici Lenin, a importanței fundamentale a autonomiei economicului pentru asigurarea rapidei și constantei dezvoltări a acestuia. Petru cel Mare a fost modernizatorul Rusiei și al aducerii acesteia la nivelul celorlalte state ale secolului 18, cel puțin la nivelul unor elite, comparabile însă, acelea, cu cele ale Prusiei sau Austriei aceleiași vremi. Pentru secolul 18 putem vorbi de o Rusie cât Brandenburgul, adică având aceleași două milioane de persoane cu pregătire și mentalitate modernă, cu diferența că Rusia dispunea în plus față de statul german de 40 de milioane de șerbi, aflați într-o condiție materială și spirituală nu mult diferită de cea a sclaviei antice.
Șansa a vrut ca politica lui Petru I să fie continuată de o nemțoaică de geniu, mai aproape de sufletul rus decât mulți alții, Ecaterina cea Mare. Statura imensă acestor doi oameni a adus Rusia în Europa și în lume. Succesorii lor au fost, până la căderea dinastiei Romanovilor, niște pigmei, fără viziune proprie și incapabili să asigure modernizarea eficientă a Rusiei în continuare.
Picioarele de lut ale colosului rus au cedat în urma presiunii exercitate de necesitățile de organizare impuse Rusiei de participarea la primul război mondial. Deficitul organizațional și slăbiciunea infrastructurii rusești, dublate de incapacitatea de adaptare a structurilor sociale la modernitate au împins Rusia în revoluție, democrată mai întâi, bolșevică după aceea.
Pragmatismul lui Lenin l-a făcut să înțeleagă că, dincolo de vorbele goale ale comunismului de război și de după acesta, factorii economici au nevoie de stimulenți reali, fără de care societatea colapsează. NEP-ul sau noua politică economică, în care, după caricaturile epocii imediat următoare, lăptăresele și nep-manii își făceau de cap, a permis Rusiei să depășească sechelele războiului civil și să se dezvolte economic.
Ghinionul Uniunii Sovietice a constat în incapacitatea lui Stalin să înțeleagă cât de importantă este economia în raport cu ideologia. Din acest punct de vedere, prin exagerarea rolului voluntarismului, Stalin a fost un antimarxist, atât în teorie, cât și în practică. Urmele unui asemenea tip de gândire sunt ușor decelabile și în formația și în acțiunea politică a unor politicieni comuniști est europeni, din care Nicolae Ceaușescu nu este decât un ilustrativ exemplu.
Caracteristica dezvoltării economice rusești în secolul 19 și în timpul lui Stalin și al succesorilor săi a constat în folosirea unor resurse imense într-un mod lipsit de eficiență. Pentru o unitate de valoare nou creată costurile erau, în Rusia țaristă sau sovietică, mult mai mari decât în Anglia, Germania, Franța sau Statele Unite.
Rusia a fost deci condamantă ca, fie în timpul războiului cald, fie în a celui rece, să cheltuiască cea mai mare parte a resurselor sale pentru a menține paritatea de forțe militare cu dușmanii săi, fără a mai rămâne suficient pentru asigurarea în continuare a dezvoltării economice, și cu atât mai puțin a necesităților populației.
Ambițiile imperiale ale Federației Ruse de azi se lovesc de aceeași logică a ineficienței economice. Factorul care amână, încă, scadența pentru plata costisitoarei și ineficientei modernizări superficiale a Rusiei profunde este reprezentat de bogățiile subsolului rusesc, și în principal de hidrocarburi.
De aici importanța extraordinară a celor care exploateză aceste bogății naturale, fie în companiile de stat, fie în cele private. Pe măsura creșterii rolului unor asemenea pesonaje în economia rusă. și puterea lor în alte sfere ale societății se va amplifica. Nu este decât o problemă de timp până ce oamenii care controlează aceste imense bogății vor reuși să își creeze o situație preeminentă în raport cu un stat hipercentralizat.
Față de acești factori interni, presiunea imensă a Chinei va avea un efect dizolvant și distrugător asupra unității rusești.
Chiar și experimentul intelectual și cultural american de formare a unor elite politice și intelectuale proamericane, desfășurat chiar sub ochii noștri în Irak, Afganistan și, în mai mică măsură, în țările primăverii arabe, va juca un rol crucial în acest sens prin dinamizarea mișcărilor independentiste din zona Caucazului, mai vechi și mai bine cunoscute, și respectiv din zona Uralului, unde Bașkiristanul și Tatarstanul au și ele o tradiție independentistă de durată.
Scriptul acțiunilor care, în cele din urmă, vor duce la dezagregarea Federației Ruse, cuprinde mai multe etape și planuri de acțiune. Un aspect îl constituie apariția unor mișcări, fie autonomiste, fie de solicitare a independenței, în zona Siberiei de vest. Altul va fi dinamizarea mișcărilor isalmice din zona Uralului, precum și a naționalismului popoarelor din republicile și regiunile naționale din nordul Rusiei europene. Cât despre Extremul Orient, aici acțiunile se vor desfășura în sensul coagulării, în jurul Iakuției, a celorlalte republici și districte naționale din centrul și estul Asiei, până la Pacific. Zonele naționale din nordul Mongoliei fie își vor câștiga independența, fie se vor uni cu Mongolia: este vorba în principal de buriați, dar nu numai. Teritoriile din sudul Amurului vor reveni, după mai puțin de două secole, din nou la China, iar Japonia își va recupera teritoriil anexate de ruși în al doilea război mondial.
Va rămâne un stat independent al Siberie vestice, cu imense exploatări de hidrocarburi și cu un export orientat aproape în întregime spre China. Încălzirea globală ar putea asigura acestui stat, prin topirea ghețurilor de la Polul Nord și prin accesul navelor, tot timpul anului, la porturile arctice, șansa și a unei reușite conectări la lume.
Districtele și republicile din zona Uralului vor trebui să își redeseneze granițele, trasate în timpul lui Stalin special pentru a sabota mișcările de autonomie, astfel încât să formeze un spațiu continuu între regiunea arctică și cea caspică. Statul rusesc al Siberiei de vest va fi astfel separat de un cordon sanitar de state independente de Rusia Europeană
În Europa Rusia va trebui să renunțe, în baza unor înțelegeri internaționale, la Karelia, care va reveni Finlandei, și la Regiunea Kaliningradului, care va fi restituită Germaniei. Un aspect care interesează mai mult Ucraina și celelalte țări riverane Mării Negre va consta în crearea, în regiunea de la cotul Donului și până la granița cu Kazahstanul, în zona de imense stepe euroasiatice, a unui stat independent al cazacilor, acum mult reduși ca număr, dar cu tradiții autonomiste extraordinar de puternice. Rusia va fi astfel eliminată de la contactul cu litoralul Mării Negre, al cărui riveran va înceta să fie, spre ușurarea celorlalte state din zonă.
În privința Ucrainei se va realiza un schimb de populații de proporție cu Rusia, astfel încât rusofonii din Ucraina să se întoarcă în Rusia, în locul lor urmânsd să vină ucrainienii încă trăitori în Rusia.
Privitor la Rusia propriuzisă, și pentru ea încălzirea globală va însemna un acces mai lesnicios la comerțul mondial prin intermediul porturilor sale arctice. Un efect mult mai important va consta în faptul că pierderea posesiunilor sale coloniale sau semicoloniale interne și rezumarea sa strict la teritoriul său european îi va da șansa, pentru prima dată după epoca lui Petru cel Mare, la o europenizare și democratizare reale. La fel ca Polonia de după prima sa împărțire, când aceasta, dezbărată de posesiunile răsăritene aproape nelocuite, reușește introducerea unor măsuri care îi asigură modernizarea și racordarea la progresele cele mai înaintate ale vremii sale, și Rusia va putea să se concentreze asupra unei administrări mai eficiente a resurselor, care vor fi valorificate prin pricepere și inteligență, și nu prin forța brută aplicată exploatării resurselor geologice. Structurile politice și administrative rusești, răspândite astăzi încă pe 17 milioane de kilometri pătrați, se vor aplica la o pătrime sau poate chiar la mai puțin din acest teritoriu. În sfârșit Rusia, pentru prima oară în istoria ei, va deveni o țară guvernabilă, iar cetățenii ei își vor putea mai ușor face auzit glasul guvernanților lor. Dar despre efectele unor astfel de evoluții geopolitice îmi rezerv plăcerea să revin într-un studiu ulterior.
Extraordinarul efect de maree reprezentat de rămânerea în urmă, sub aspect economic și științific, a Rusiei față de restul vecinilor săi, și mai ales față de China și Statele Unite, va transforma în realitate dacă nu toate, atunci cea mai mare parte a previziunilor mai sus prezentate.
Cei mai tineri decât mine, și poate chiar eu însumi, vor avea posibilitatea să vadă cu ochii lor ce va fi. M-am simțit obligat ca încă de pe acum să prezint publicului analizele mele, pentru ca atunci când vremurile de care vorbesc se vor fi apropiat, să știm și noi ce avem de făcut.
