În mediul școlăresc al anilor 70 și 80, liftă, și mai ales liftă păgână, era un termen de insultă între copii, preluat din textile istorice incluse în manualele de istorie a României.
Nu îl înțelegeam prea bine atunci. Abia la vârsta adolescenței am descoperit că era un moldovenism, folosit cu predilecție în romanele istorice ale lui Sadoveanu, și mai înainte în scrierile lui Grigore Ureche și Miron Costin.
Ciudat era faptul că în manualele comuniste erau evitate cu grijă insultele în general, și asupra altor popoare în special, indifferent de cât bine sau rău ne făcuseră nouă, românilor, de-a lungul vremii.
De ruși nu se putea spune nimic rău, că doar ei ne aduseseră lumina, adică doctrina comunistă, de la răsărit.
Nici ungurii, care tot voiau să ne fure Ardealul, nu puteau fi demonizați pe față, chiar dacă îi uciseseră pe Horea, Cloșca și Crișan, iar Avram Iancu luptase contra lor pentru drepturile românimii ardelene. În plus, și ungurii erau comuniști, la fel ca noi.
Un țap ispășitor pentru toate relele întâmplate românilor trebuia să existe, evident în afara lagărului comunist. Și acesta a fost repede găsit: turcii. Turcii au fost prezentați ca dușmani arhetipali, vrednici de ură, în continuarea unei tradiții istoriografice mai vechi, preluate cu entuziasm de istoricii regimului. Turcii erau calificați, cu voluptate, ca fiind lifte păgâne.
Ciudat era că doar ei beneficiau de un asemenea termen jignitor, în întreaga istorie a României. Sau cel puțin așa credeam la vremea aceea…
Apoi în 1988 ani am citit în magistrala lucrare a lui George Brătianu, Istoria Mării Negre, despre expansiunea fulgurantă a Lituaniei medievale, de la Baltica la Marea Neagră, și despre contactul dintre românitatea creștină moldoveană și lituanieni.
Lituanieni care aveau ucraineana ca limbă oficială a ducatului lor.
Și în care denumirea oficială a Lituaniei era Litva, pentru stat, și litve, pentru lituanieni.
Lituanienii, adică micul popor de la Marea Baltică, pașnic și civilizat, cucerit și opresat de ruși, pentru care aveam numai sentimente de simpatie, și cu care românii nu avuseseră niciodată ceva de împărțit, erau liftele păgâne!
Am rămas șocat…
Lituanienii s-au creștinat în 1387, în confesiune creștină catolică, dar până atunci au avut timp să creeze ultimul imperiu păgân al Europei.
Și, paradoxal, pentru mai puțin de un secol, lituanienii pâgâni și românii creștini au putut să își încrucișeze destinele, și poate și săbiile și pumnalele, pe Nistru și la Marea Neagră, și poate și prin alte locuri…
România avea la 1938 aproape 300.000 de kilometri pătrați. Astăzi Lituania are 65.000 de kilometrii pătrați. Însă în perioada maximei sale expansiuni avea 650.000, se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră și era cel mai mare stat al Europei.
Un destin imperial prea puțin cunoscut….
Au trecut anii, și din vreme în vreme gândurile mi s-au întors asupra lituanienilor și asupra împrejurărilor istorice care ne-au pus în contact în secolul 14. Și, încet, am ajuns să descopăr un paralelism, la scări diferite, între expansiunea statului păgân lituanian spre sud și sud-est, până la Marea Neagră, și expansiunea mărcii moldovenești a lui Dragoș și apoi a lui Bogdan I, de la Baia și Siret, către sud și sud-est, până la Dunăre (și spre Marea Neagră, unde statalitatea moldoveană ajunge târziu, abia în timpul lui Roman I: cea mai mare parte din litoralul Basarabiei intrase în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân din dinastia Basarabilor, de unde și numele de Basarabia pentru sudul zonei dintre Prut și Nistru…).
În ambele cazuri avem două state dinamice și bogate, relative mici, dar neafectate de invaziile și stăpânirea mongolă: ducatul lituanian și voievodatul maramureșan.
În ambele situații există un blocaj politic sau militar din partea unei puteri vecine: consolidarea ordinului Teuronic, gonit la 1225 din Țara Bârsei și stabilit pe malul Balticii, în ceea ce va fi mai târziu Prusia, pentru Lituania; încercările de întărire a controlului regalității maghiare asupra voievodatului de pe Tisa, o dată cu consolidarea dinastiei de Anjou în Ungaria, pentru Maramureș.
Și, mai ales, avem la sud și răsărit teritorii aflate până de curând sub stăpânirea Hoardei de Aur, care ies treptat de sub hegemonia acesteia.
Vechile cnezate rusești, tributare tătarilor, nu aveau suficientă putere să își recâștige singure independența, și nici să o mențină în cazul unei reacții a fostului stăpânitor. Așa că expansiunea statului lituanian, dinamic și prosper, ajunge să fie soluția aproape unanim acceptată de ierarhiile locale, în condițiile date.
Feudalii români din Moldova central și de sud își întăresc și ei autonomia față de puterea hanului, fără a fi însă în stare a i se sustrage. Nu mai vor să plătească tribut, și pentru ajutor își îndreaptă privirile spre nord.
Protostatul moldovenesc de la Baia și Siret, cu venituri importante obținute din comerț și minerit, cu o producție meșteșugărească consistentă generată de coloniștii germani, și cu legături puternice cu regatul maghiar este cel care profită de această conjunctură, și își pune la dispoziția elitei militare maramureșene mijloacele materiale necesare expansiunii politice și militare către sud.
Cele două expansionisme, lituanian și moldovenesc, se ciocnesc pe Nistru și coboară în același ritm către sud.
În lipsa oricăruia dintre ele, celălalt ar fi profitat de vacuumul de putere existent dincoace sau dincolo de Nistru, și ar fi anexat și teritoriile respective.
Am fi putut avea o Moldovă integrată în întregime spațiului lituanian și polonez, de care Moldova a aparținut mai degrabă episodic.
Iar Republica polono-lituaniană, cu componenta atât de importantă a regatului rutean, ar fi avut și o componentă românească importantă, cu tradiții proprii de statalitate și cu un stil politic propriu, care ar fi putut transforma Polonia într-o tetrarhie cu un dualism catolic și ortodox mult mai echilibrat.
Sau, dacă expansiunea moldovenească ar fi avut prioritate, am fi putut vedea o extindere a românismului în ceea ce se prefigura a fi Edisanul, adică regiunea dintre Nistru și Bug, mai bine cunoscută nouă ca Transnistria, cu întreg litoralul pontic de până la vărsarea Bugului. În evoluția istorică ulterioară am fi avut o Moldovă mult mai mare și mai puternică, care ar fi putut oferi unui conducător genial, ca Ștefan cel Mare, suficiente resurse ca să reziste presiunii turcești și să își mențină un conducător devotat la Târgoviște. Ba poate chiar să reușească o continuitate geografică de la Carpați până la Principatul de Mangop din sudul Crimeei, și să rescrie istoria Europei…
Evenimentele au luat însă făgașul cunoscut. Lituanienii și moldovenii au coborât în același ritm de o parte și de alta a Nistrului, consolidând statutul lui de graniță etnică, grosso modo vorbind, între spațiul românesc și cel ucrainian.
În această expansiune în tandem au existat cu siguranță frecușuri și conflicte, treceri ale Nistrului de către soldații uneia sau alteia dintre puteri, jafuri, furturi și violuri, tâlhării și negustorii nu tocmai cinstite. Bine descrise de altfel, pentru o epocă ulterioară, în romanele sadoveniene…
Cu ocazia unor astfel de evenimente, nu tocmai plăcute, românii moldoveni descoperă că au de a face cu o populație păgână. Iar păgânitatea acestora i-a șocat cu adevărat. Românii creștini văd prima dată jertfe de animale și băuturi pentru un întreg panteon de zei și zeițe, venerați în temple, cu ritualuri care le erau în întregime străine.
Și nu numai atât: credințele păgâne ale lituanienilor le dau un mare curaj în luptă. Războinicii șe bat cu dușmanii lor pe viață și pe moarte. Confruntați cu înfrângerea sau cu situații fără ieșire, războinicii lituanieni păgâni apelează la un gest condamnat total în creștinism: sinuciderea rituală, văzută ca modalitate de rezolvare onorabilă a situațiilor insolubile.
Este un șoc cultural major. Nu conflictele militare, de care tot avuseseră parte ba cu unii, ba cu alții, ci diferențele culturale îi fac pe români să transforme etnonimul litvă în apelativul general pentru alteritatea culturală și mai ales religioasă. Litvă, care devine liftă, cu o permutare a consoanelor centrale, pentru a se conforma normalității fonetice românești. Și aceasta în scurta perioadă de contact direct dintre Lituania încă păgână și Moldova pe curs de a se constitui: mijlocul și a doua jumătate a secolului 14.
După 1387 are loc creștinarea generalizată a lituanienilor. Intrând în rândul lumii creștine, își pierd automat statutul de păgâni, de idolatri. Cuvântul însă rămâne în limbă, cu sensul de străin prin excelență, de alien, și este aplicat începând cu secolul 15 celuilalt popor imperialist noncreștin cu care au de a face românii, de data aceasta pentru jumătate de mileniu: turcii otomani.
Iar din limba oamenilor de rând trece, trei secole mai târziu, în limba cronicarilor. Și de acolo, în perioada romantismului istoric, la scriitorii noștri din epoca renașterii naționale de secol 19. Bucățile literare și istorice din manuale, începând cu Alexandru Ioan Cuza și Carol I propagă termenul de liftă păgână peste tot în Vechiul Regat. Iar după Unire, manualele obligatorii pentri toți elevii României Mari duc termenul de liftă păgână pe buzele copiilor din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș.
Maramureș, de unde venise la 1300 și ceva elita politică românească ce se înscăunase la Baia și Siret, și îi dusese pe românii moldoveni la lărgirea hotarelor țării până la Nistru, la concurență cu lituanienii cei păgâni. Cu liftele, carevasăzică…
După aproape șase veacuri, cercul este complet!
