Acum 112 ani, Sărmanul Dionis, nom de guerre al lui George Ranetti, făcea o serie de considerații triste asupra trivializării reclamelor din vremea lui, și a celor în versuri în special. Îi dăm cuvântul: De la un timp însă, în fanfara cea zgomotoasă și insolentă a reclamei s-a angajat cu lira și Poezia. Acest nou gen de poezie posibil numai în glumă în mâna unui meșter, poate căpăta chiar valoare artistică ca un afiș comercial eșit din mâna unui pictor de talent. Cu alte cuvinte un meșter al condeiului te face să bei pe nerăsuflate poșirca dezgustătoare a reclamei, numai de dragul vasului în care ți-o toarnă.
Era profesiunea de credință a unui maestru al condeiului, cu o versificație ușoară și săltăreață, care i-a permis să dea un nivel de eleganță lejeră și incisivă revistei sale Furnica, fondată în anul 1904 alături de prietenul său N.D. Țăranu.
Ca proiect editorial independent de marile trusturi ale vremii, precum cel de la Adevărul, luat regulat în tărbacă, sau față de publicațiile oficiale ale principalelor partide și curente politice ale vremii, cu Viitorul și Epoca în frunte, Furnica avea nevoie pentru a se întreține nu doar de abonamente și de desfacere la liber în toate orașele importante ale României Mici, ci și de reclamă. Și anume de reclamă bine plătită, pentru servicii corespunzătoare de înaltă calitate.
Furnica avea două atuuri extraordinar în competiția pentru o halcă cât (sic) mai consistentă din piața de publicitate a vremii: talentul literar al directorilor proprietari și colaborarea celor mai talentați artiști plastici ai vremii.
Când ai ca autori de desene și reclame pe artiști ca Iser, Șirato, Ary Murnu, Ressu, succesul este de la sine înțeles. Așa se explică lunga și fructoasa colaborare dintre oficina literară și publicitară a Furnicii și conglomeratul de firme și afaceri al principelui Barbu Știrbey, unul din cei mai importanți oameni de afaceri ai vremii, despre care am scris mai pe larg în studiul nostru mai vechi consacrat Desfacerii vinurilor principelui Știrbey de pe Calea Victoriei nr. 60: https://lucretius.ro/carti-postale/printul-barbu-stirbey-palate-litografii-si-afaceri-magazinul-de-vinuri-stirbey-calea-victoriei-119/?fbclid=IwY2xjawLpkgRleHRuA2FlbQIxMQABHiVckdsKlKV7G6p_S6otMzsTkO_m0tdgKKXVhx-P_nXrRFqjf3zT4ownDwr3_aem_b3kVi-NM3-9_OCQ8rlT4HQ
Sigur, banii nu veneau în totalitate din reclamele la produsele marca Știrbey. Exista o diversificare a acestora, pentru că o dependență exclusivă de o singură sursă de finanțare ar fi putut crea la un moment dat o situație stânjenitoare.
Având în vedere structura de clienți ai revistei, constând în middle class și upermidle class românești ale vremii, reclamele se focalizau și ele pe produse de lux, fie cosmetice pentru doamne, fie băuturi fine pentru domni. Așa că în portofoliul Furnicii se aflau o serie întreagă de mărci autohtone de băuturi alcoolice, fie ele beri, vinuri sau șampanii, precum și de produse importate de înaltă calitate, whiskyuri, șampanii și alte ca acestea. Și, de asemenea, erau promovate un număr de localuri bucureștene cu produse alimentare de înaltă calitate.
Pentru fiecare din aceste categorii revista furniza un set diferențiat de promovare, în funcție de dorințele clientului și de suma disponibilă pentru campania publicitară respectivă. Prețul unui scurt catren care promova o bodegă sau o cârciumioară unde colaboratorii revistei trăgeau din când în când câte un chef era semnificativ mai mic decât cel al coperții IV, cu o ilustrație color semnată Iser, de exemplu…
Și, de asemenea, era vorba și de costuri ascunse. Dacă voiai ca reclama pentru produsul tău, deși de dimensiuni mici sau medii, să fie conotată pozitiv, aranjai ca revista să o amplasseze lângă un articol în care era invocat numele unei personalități culturale importante, Mihai Eminescu, de exemplu…
Și iată că ajungem la Marele Poet Național, și la colaborarea lui involuntară, pentru el, dar fructuoasă, pentru Ranetti și Țăranu, cu publicitatea revistei Furnica!
Trebuie să spunem câteva cuvinte asupra receptării postume a lui Mihai Eminescu, și mai ales asupra difuzării creației lui în rândul cetățenilor tânărului regat român, de la începuturi și până la Primul Război Mondial.
La fel ca și în cazul altor câțiva poeți români de secol 19, Eminescu beneficiază de receptarea cea mai largă, deopotrivă la sate și la oraș, prin intermediul manualelor școlare, și încă deosebit de devreme. Lucrările lui, trtecute în canonul didactic, se folclorizează, în sensul că sunt însușite rapid, din cauza muzicalității lor aparte, de întregul tineret școlar.
Pentru mediul urban, romanțele cu texte care îi aparțin, puse pe muzică de diverși muzicieni, amatori sau profesioniști, asigură cadrul sonor al teraselor și varieteurilor care, în lipsa, pe acea vreme, a radiourilor, televiziunii sau internetului, erau sursa principală de educație muzicală a cetățenilor din clasa mijlocie.
Antologiile de poezii de dragoste și petrecere, realizate de întreprinzători de mică anvergură mai degrabă decât de editurile mari și mici ale epocii, și vândute prin colportori la târguri și iarmaroace, în buna tradiție balcanică a lui Anton Pann și a lui Cilibi Moise, au și ele un rol important în penetrarea versurilor eminesciene în rândul unor categorii sociale până de curând marginale. Dar care se bucură, o dată cu tânărul Regat în ansamblu, de ascensiunea economică și socială a vremii.
Jurnalele și gazetele vremii, popularizatoare, culturale sau politice, includ în paginile lor fie poezii întregi, fie povestiri relative la evenimente anecdotice din viața poetului, cum ar fi cele, publicate și răspublicate, despre paltonul lui Eminescu.
Cărțile, sau mai degrabă cărticelele, consacrate de biografii lui Eminescu nu atât vieții sale în întregime, cât mai ales asupra iubirii sale față de Veronica Micle, și nu doar de forjatorul Octav Minar, ci și de persoane mai serioase, Gala Galaction de pildă…
Cărțile poștale ilustrate realizate de Leonard Salmen, începând cam de la 1900, și care, începând cu perioada anilor 1910, folosite ca buletine de vot la balurile dansante ale vremii, asigură etalonul reprezentării vizuale a creației poetice eminesciene.
Aceste suporturi de difuzare mass media ale vremii difuzează opera poetului în ceea ce avea ea mai relevant pentru sensibilitatea estetică a vremii, în rândul unor categorii sociale din ce în ce mai ample.
Fenomenul necesita timp, și, deși început încă în timpul vieții lui Eminescu, a căpătat amploare cu adevărat abia după moartea sa. Temele principale ale acestei receptări le vom analiza pe larg într-un studiu viitor al nostru: destul pentru acum este să spune că folclorizarea Lui Mihai Eminescu se produce cu adevărat abia după 15 ani de la moarte, îmbrăcând forma instituționalizată a volumelor omagiale și ale busturilor în metal cinci ani mai târziu, în anul 1909, când se serbează două decenii de la sfârșitului vieții pământești a Poetului Exemplar.
Temele principale ale acestei receptări în mentalul colectiv românesc a vieții lui Mihai Eminescu sunt sărăcia și geniul, iubirile poetului și nebunia, cu o spoială de descrieri a inamicițiilor, dar și a prieteniilor sau al puținului sprijin primit de ici sau colo.
Și, de asemenea, Eminescu este privit ca etalon de talent literar și de autoritate de netăgăduit în problemele literaturii și chiar ale vieții, fie într-o succesiune de poeți ai secolului 19, fie privit singular. Caz în care este citat firesc în textul diferiților autori, ca o referință de ultimă și absolută autoritate: așa cum a zis Eminescu…
În aceste condiții Mihai Eminescu se bucură în rândul cetățenilor noștri de un prestigiu de neegalat. Dacă unul sau altul dintre poeții sau, la modul general, oamenii de cultură români ai vremii mai pot suferi atacuri sau interpretări, Eminescu este ridicat întotdeauna pe un piedestal. Chiar și atunci când greșește în aprecierile lui partizane, poetul este scuzat, iar opțiunile și judecățile sale motivate. Conotarea lui este exclusiv pozitivă. Uluitor exemplu de cult al unui geniu!
Fatal, invocarea Poetului în propagarea mesajelor comerciale aducea avantaje care nu erau de lepădat. Trebuia însă procedat cu tact, pentru a nu leza sensibilitățile publicului cititor. Acesta, dimpotrivă, trebuia cucerit, iar cultivarea corzii lirice care îi era atribuită exclusiv urma să aducă beneficii financiare pe măsură!
Așa că, încă din aprilie 1905, din numărul 30 al Furnicii, Poezia Mai am un singur dor este reinterpretată în cheie pozitivă și constructivă: Mai am doar un capriț, dar nu ca Eminescu, Să mor gustând un șpriț În colț la Șerbănescu!
Folosirea titlului uneia dintre cele mai prizate poezii eminesciene la acea vreme nu putea să nu atragă atenția cititorului, chiar dacă valoarea literară a producției ranettiene nu dădea pe dinafară. Indiferent de aceasta, îndemnul era simplu, în cheia unui memento mori foarte gustat în epocă: dacă tot este să mori, mai bine mori gustând un șpriț În colț la Șerbănescu. Și, evident, nu la malul mării, așa cum își dorise Eminescu!
Cu siguranță este vorba de băcănia și cârciuma lui S.G. Șerbănescu din Calea Victoriei 68, care mai avea însă un punct de desfacere pe strada Academiei 28. Prețul acestei reclame? O masă bine udată cu băutură, în care cu siguranță figura lui Mihai Eminescu a fost invocată măcar o dată…
Și alte magazine beneficiază de o asociere, chiar dacă indirectă, cu Poetul Național. În august 1910, numărul 50, anul VI al Furnicii se folosește din nou de titlul cunoscutei poezii eminesciene, ba chiar își folosește ca motto o întreagă strofă. Scopul? Mezelicurile fine de la Mercur, stabiliment bucureștean bine cunoscut, care își făcea reclamă în paginile revistei încă din anul 1904.
Reclama avea și o parte vizuală, realizată de vreunul din tinerii graficieni colaboratori ai revistei, și îndemna onorabilele gospodine să se aprovizioneze de la renumitul magazin de coloniale, delicatese și băuturi (mereu băuturile…) din Calea Victoriei no. 52. Comenzile telefonice acceptate!
Prietenia dintre colaboratorii Furnicii și firma Mercur se adâncește, și în aprilie 1913 băcănia beneficiază de o nouă poezie publicitară, la care este pus la treabă și Eminescu. Acesta renunță la pesimism, nu mai dorește să își spânzure lyra în cui, ci s-ar exprima în versuri mai frumoase decât acestea:
Ah, nu, nu! subt niciun cuvânt,
Nu’mi spânzur lyra mea în cui!
Cât timp p’acest pământ obscur,
Al tuturor ș’al nimănui,
Va mai rămâne ceva sfânt
Ca băcăniea <La Mercur>
Ce merită pe veci s’o cânt!
Versurile aparțin lui George Ranetti, la modul declarativ. Eminescu ar scrie în mod evident mai bine decât mizileanul nostru… Dar fie și doar intenția contează!
Sub titlul A la Eminescu, același autor se folosește de asocierea cu numele marelui poet pentru a conota pozitiv și alte localuri și stabilimente. Mai exact, este vorba de Bodega Mircea:
A la Eminescu
-D’acuma nu ne-om mai vedea,
Adio, dragă, și „bonjur!!…
-Pardon, monșer, adresa ta
E la „Bodega Mircea”; jur,
C’aici noi ne vom revedea,
Vom face-un chef până la ziŭă,
Și d’aia eŭ, iubita ta,
Zic „alivoar” iar nu „adio”!
Producția literară de mai sus, semnată Trubadur, apare în iulie 1914, în numărul 48, anul X al Furnicii. Trei luni mai târziu, în octombrie 1914, sub același pseudonim, numărul 7 din anul XI ne oferă o nouă manifestare encomiastică la adresa aceluiași stabiliment:
A la Eminescu
Ce e Bodega Mircea? Lung
Prilej pentru plăcere,
Căci zeci de șprițuri nu’i ajung
Și tot mai multe cere!
Puțin mai târziu, Ranetti îi dă din nou dreptate lui Eminescu, nu relativ la frecventarea vreunui local, ci în probleme de fuste, materie în care, așa cum am arătat Octav Minar style, poetul era considerat autoritate absolută. Textul, apărut în Furnica în numărul 22, anul XI, ianuarie 1915, pornește de la versul eminescian în care amorului mii de lacrimi nu-i ajung, și tot mai multe cere! Mare adevăr! Îi dăm cuvântul lui Craidon, alias Ranetti:
Am avut și eu ocazia să mă conving de adevărul celor spuse de marele nostru poet. Eram în „tratație de amor” cu o văduvioară veselă. Ne întâlneam în fiecare seară în discreta cabină a unui restaurant din București. Îi dam să bea iubitei „Lacrima Zorilor”, delicioasa șampanie a lui Ardeleanu. Ei bine, credeți că scăpam cu o sticlă, două? Ei ași! Amorul frumoasei văduvioare era așa de arzător, că nu-i ajungeau-ca să-l stingă-zeci de „Lacrima Zorilor”! Noroc că e eftină…
Persoana amintită în scurta povestire nu este altul decât Ștefan Ardeleanu, proprietar al depozitului La Dealul Zorilor, de pe Calea Victoriei nr. 107, telefon 16/59, unde acesta desfăcea atât vinuri de masă la prețuri populare, sub marca Dealul Zorilor, cât și, mai nou, șampania Lacrima Zorilor. Lacrimă prezumată, pare-se, șă îi țină pe petrecăreți până la prima rază de soare a dimineții…
Minunate vremuri, când chiar și un agngrosist își găsea locul pe franțuzita și elitista Cale a Victoriei! Șampania nu putea fi consumată însă decât la una dintre cârciumile agreate de boema bucureșteană a vremii, căci Ardeleanu era totuși doar un angrosist. Iar localul prizat de colaboratorii revistei pare să fi fost Flora, iarăși un vechi comanditar de publicitate pentru Furnica.
Cinci numere ale Furnicii mai târziu, în martie 1915, F. Șirato ilustrează Avea dreptate Eminescu, dramatizat între timp de către Ranetti. El, pe care îl bănuiesc a fi un alter ego al lui George Ranetti, cu haina descheiată și masiv, așezat la masa de două persoane căreia îi acoperă în întregime una din laturi, se uită amorezat la Mița, văduvioara cea veselă, cu haine strâmte și pălărie cloș, care se sprijină provocatorde brațul lui. În stânga tronează la vedere, într-un recipient cu gheață, sticla de șampanie Lacrima Zorilor, în timp ce din dreapta un chelner cu șervet alb pe mână se apropie ca să toarne ultimele picături și să aducă o sticlă nouă, cerută ultimativ de demoazelă:
-Zău, Mițulico, te iubesc sincer!
-Atunci, monșer, ca să’mi probezi că simți pentru mine un amor adevărat, mai comandă o sticlă de șampanie!
-Ce-are aface?!
Tu nu’ți aduci aminte de vorba lui Eminescu:
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru plăcere,
Căci mii de <Lacrima Zorilor> nu-i ajung
Și tot mai multe cere?
În mai 1915, în numărul 38, anul XI, idila involuntară dintre Eminescu și șampania lui Ardeleanu continuă. Este război în jurul nostru, opinia publică este interesată de trădare și trădători, stipendiați de către Hilmar von der Busche, reprezentant diplomatic al Imperiului German la București în anii 1914-1916, așa că Doina lui Eminescu redevine actuală. Și ce blestem mai bun ar putea da Ranetti acestor ticăloși decât înțărcarea definitivă de la băutul șampaniei Lacrima Zorilor:
Blestemul trădătorilor
Voi care faceți <sluji> la ușe
Cerșind ciolanul lui von Busche,
Vă blestem, javre trădătoare,
Nu precum Eminescu-a spus
Că vrea să vă vadă sus,
Sus, sus… într’o spânzurătoare,
Dându-vă pradă ciorilor.
Blestemul meu mai mult vă doare,
Căci eu, mișeilor, vă zic:
-Să nu mai beți pe veci un pic
Șampanie <Lacrima Zorilor>!
Tema dușmanilor și a pedepsirii acestora va mai fi, de altfel, reluată și în anul următor. Publicitatea în vreme de război se folosește, iată, de patriotism, și capătă valențe nebănuite!
Am vorbit mai sus de acea modalitate a publicității în care elementul care conotează pozitiv o reclamă nu este asociat explicit cu aceasta, ci implicit, prin simplă asociere vizuală sau mentală. Altfel spus, dacă pe aceași pagină pun o reclamă și într-un articol mă folosesc, vizibil, de numele lui Eminescu, elementul de publicitate se va realiza subliminal și inconștient, dar nu mai puțin eficient. Dacă luăm în considerație acest sistem de publicitate indirectă, numele lui Eminescu este asociat cu o gamă mai largă de reclame ale șampaniei Lacrima Zorilor. Vom arăta care sunt acestea, în continuare.
Reclama de bază, alb negru, din aprilie 1913, și reluată ulterior de mai multe ori, înfățișează un actor de teatru, în costum de arlechin, poate chiar maestrul Iancu Brezeanu, cunoscut pentru apetența sa față de băutura de bună calitate, cu o sticlă și un pahar plin în mâini, și cu o uriașă filoă de șampanie în față. Textul îndeamnă cititorii revistei să se bucure de binefacerile licorii: Gustați Excelenta Șampanie Lacrima Zorilor!
O altă reclamă alb negru, însoțită de un cuplet, apare în martie 1916, numărul 28 din anul XII, și ne înfățișează un cuplu de bon viveuri, tânărul bărbat în costum, cu monoclu și joben ținându-și de șold partenera și, cu cealaltă mână, paharul de șampanie, în timp ce demoazela, cu mâneci suflecate și decolteu generos, ridică simetric sticla de Lacrima Zorilor, proaspăt deschisă. Versurile țin să ne informeze că
Șampania divină
De daruri plină
Înalță gândirea
Aprinde simțirea.
Reclama are o certă dimensiune erotică, absentă în prima, și se adresează tinerelor cupluri de amorezi. Cealaltă, mai serioasă, îi viza pe bărbații singuri, amatori însă de chefuri și petreceri. Ambele, însă, vor fi inserate de mai multe ori în paginile Furnicii.
Alte două reclame, de data aceasta artistice, creație a lui Șirato, prima, și a lui Ary Murnu, a doua, din octombrie 1914 și iulie 1915 (numerele 7, anul XI, și 49, anul XII), promovează și ele șampania angrosistului Ardeleanu, în relație cu numele lui Mihai Eminescu, aflat, acesta, în același număr al revistei. Prima prin persoana Kneazului Dimitrie Moruzi, 1847-1916, prefect al Poliției Capitalei și chefliu notoriu. Așezat pe un scaun, în ținută militară cu fireturi și cu sabia pe picioarele larg desfăcute, kneazul conversează cu eterna Mița, având pe masă cuvenita sticlă de șampanie pusă la rece:
-Ce ai de ești așa melancolic?
-Vezi tu, Mițo, am fost eu contra Regelui, cât a trăit: dar acum îl plâng mai strașnic ca toți: îl plâng cu lacrima… Zorilor!
În a doua reclamă un brav grănicer român și o frumoasă țărăncuță se bucură de deschiderea unei sticle de șampanii pe vârf de munte. Explozia este de o asemenea anvergură încât un turist montan, cu ochelarii cu nenumărate dioptri, cam prostuț și semănând suspect cu Ion Minulescu, deloc prizat de către Ranetti, exclamă: -Uite, domnule, că și în Carpați există vulcani! Nu era însă vorba, vezi Doamne, decât de o obișnuită sticlă de șampanie Lacrima Zorilor…
Flora era, pare-se, un concept integrat, nu doar restaurant, așa cum apare în reclama dramatizată și ilustrată de Șirato la șampania Lacrima Zorilor, ci și marcă de produse cosmetice, adică săpun, pudră și altele. Așa că în iunie 1915, în numărul 42 din anul XI al Furnicii, Ranetti găsește cu cale ca, sub semnul eminescian din Să’ți cer un semn, iubite?…, să înlocuiască uitarea iubitului în care se străvede Eminescu cu mult mai concreta pudră Flora, și cu săpunul aferent. Altfel, percol!
Să’ți cer un semn, iubite?
Nu floarea veștejită
Din părul tău bălai
Ci singura mea rugă:
Uitărei să mă dai.
Eminescu
Iar eu, dacă vrei monșer
Ca să nu te uit, îți cer,
Astăzi când sunat-a ora
Crudă să ne despărțim,
Să’mi faci cadou pudra <Flora>
Și săpunul cel sublim
Dacă nu’mi dai acest semn,
Eu pe veci voi fi de lemn!
Dumneaei.
După scurtul interludiu cosmetic al produselor Flora, Eminescu este folosit din nou la ce era el mai bun: la vânzarea băuturilor, recte la promovarea șampaniei Lacrima Zorilor, mai vechea noastră cunoștiință. Așa că Nea Iorgu, recte George Ranetti, faceîn numărul 43, anul XII al Furnicii, adică în iunie 1916, un Toast cu substrat eminescian, în care dialoghează din nou cu Poetul pe care simte nevoia să îl completeze:
Toast
Eminescu pe strein,
Pe vrăjmașul cel hain
L’a dat pradă ciorilor,
Și spânzurătorilor.
Dar, despre bunii mei amici,
Eminescule, ce zici?
Barde, tu n’ai spus nimic !
Pentru-al țărei bun amic,
Completându-te, eu ’nchin
Zilnic păhăruțul plin
Cu spumosul dulce vin
De „Lacrima Zorilor”.
Pe prietenii țărei mele
Îi blestem cu vorbe grele:
Îndrăgi’i-ar florile
Și privighetorile!
Să nu uităm că în iunie 1916 intrarea României în Primul Război Mondial se apropia din ce în ce. Dușmanii se cam știau deja, prietenii la fel. Era o situație discutată în toate cafenelele și restaurantele, ba chiar și pe stradă. Așa că referința la situația politică nu făcea altceva decât să întărească eficiența mesajului publicitar, în plus încă față de efectul obișnuit al invocării celui mai important poet român. Teroarea istoriei nu putea fi ignorată nici măcar de reclamele la șampanie…
În cele din urmă România s-a alăturat Antantei la 27 august 1916. Succesele inițiale ale armatei române au fost urmate de un dezastru militar de proporții. Vitejia soldaților români, prost echipați însă, nu a putut face față superiorității tehnice a trupelor Puterilor Centrale. În paginile Furnicii propaganda națională era însă în plină desfășurare, așa cum se și cuvenea. Pe 30 octombrie 1916, cu două numere înainte de închiderea revistei în urma refugierii redacției la Iași, și cu o lună și o săptămână până la ocuparea Bucureștiului de către invadatori, Lacrima Zorilor încă era legată de numele lui Eminescu, într-o cheie eminamente patriotică. Făt Frumos din lacrimă, erou creat de Eminescu, a devenit un tip uman adevărat, cu ajutorul delicioasei șampanii românești. Să-i dăm cuvântul lui Trubadur, alias George Ranetti:
Efect sigur și imediat
„Făt-frumos din lacrămi” este
Erou falnic de poveste
De Eminescu creiat.
Tipu’i azi adevărat :
Astăzi ori și ce fetică,
Dacă’i dais ă bea din gros
Pahare cu șămpănică
De „Lacrima Zorilor”,
Va striga ’ndată :- te ador,
„Ah monșer, ești făt-frumos !”
În vremuri de război reclamele la șampania asociată cu istețime numelui lui Eminescu se bucură în continuare de ilustrații realizate de același talentat Francisc Șirato, adecvate însă momentului. Vom prezenta mai jos trei dintre acestea, din ultimul an de apariție de dinainte de refugiu, adică din anul XIII, chiar dacă de această dată ele nu mai sunt însoțite de vreo referință eminesciană, așa cum a fost cazul până acum. Însă reclamele parte componentă a propagandei militare triumfaliste de la începutul participării noastre la război sunt prea interesante pentru a fi lăsate deoprte…
Bombardamentele din zeppelinele germane asupra Bucureștiului erau bagatelizate, în cheie propagandistică: nu bombe cădeau de sus, ci sticle de șampanie. Cel puțin așa susține Furnica, în numărul din octombrie, anul XIII, numărul 3. Într-un peisaj bucureștean definit prin silueta bisericii de pe Dealul Mitropoliei, doi burghezi discută în prim plan, în timp ce mulțimea de gură cască stă în așteptarea sticlelor de șampanie Lacrima Zorilor, aflate în cădere liberă după aruncarea lor din avionul aflat deasupra norilor:
-Uite, dom’le ce imprudență : în loc să se ascundă în casă, au ieșit cu toții să caște gura la balonul ăla care aruncă bombe.
-Ce bombe, chiorule?… Nu vezi că sunt sticle cu șampanie „Lacrima Zorilor”?
Bucureștenii trebuiau încurajați, deoarece înfrângerile militare constituiau un motiv serios de îngrijorare. Așa că același Șirato publică, în numărul 5 din aceeași lună, o nouă caricatură reclamă, în care militarii români stau la masă și benchetuiesc, veseli, cu paharele pline de șampanie, în timp ce prizonierii nemți se uită și își plâng dubla condiție infamă: de învinși militari și de lipsă a delicioasei șampanii!
Prizonierii nemți. -Noi plângem cu lacrămi și ei râd tot cu lacrămi: „Lacrima Zorilor”!
Situația militară evolua însă, vizibil, în defavoarea trupelor române. Panica trebuia stăpânită, și la treabă a fost pusă, din nou, șampania românească. Într-o caricatură nesemnată din numărul 6, anul XIII a Furnicii, octombrie 1916, șase cheflii, din care doi abia își fac intrarea, cu două domnișoare picante alături, chefuiesc fără grijă într-un local, cu sticlele de Lacrima Zorilor aflate în proces intensiv de golire, sau deja aruncate pe jos:
O (șam)panică produsă de Lacrima Zorilor la apariția aeroplanelor dușmane.
Încheiem aici prima parte a excursului nostru în istoria folosirii persoanei și versurilor Lui Mihai Eminescu în publicitatea anilor de dinainte de Primul Război Mondial. De la bodegi și cârciumi la pudre și șampanii, Eminescu a dat o mână prietenească directorilor Furnicii în realizarea unor reclame de bună calitate.
Reclama se folosește prin asociere, pe principiul: Eminescu a scris asta, iar eu vin și îl completez, sau merg în direcția în care el gândea.
Pe parcursul a mai bine de 12 ani de apariție a Furnicii, Eminescu este folosit explicit ca agent de publicitate pentru produsele românești doar de 9 ori, din 100 de referințe de toate felurile. Prima oară, în anul 1905, după care urmează o pauză de cinci ani, până în anul 1910. Este perioada de după comemorarea celor 20 de ani de la moarte, când poetul devine mai activ în conștiința publică. Dar abia în anii de dinaintea și din timpul Primului Război Mondial Eminescu este cu adevărat folosit în reclame: o dată în 1913, o dată în 1914, de trei ori în 1915 și de două ori în 1916, în condițiile în care Furnica ăși suspendă apariția după data de 14 noiembrie 1916.
Războiul înlătură inhibițiile, și ușurează procese sociale care altfel nu ar fi avut aceeași anvergură. Și îl transformă în agent eficient de publicitate comercială. Așa cum se va întâmpla și în societatea românească a celei de a treia republici, cea din 1989 încoace.
Până atunci, însă, vom mai avea o continuare la acest studiu inedit de eminescologie și istorie a publicității românești.
Pe curând!
